Ieri, pe cînd îmi făceam rondul printre scrierile peisajului virtual, am dat în Catchy peste două articole. Unul scris de Ovidiu Ivancu, iar altul de Petronela Rotar. Ambele bine scrise, însă numai unul generase un “buzz” consistent pe facebook. Unul aplaudat, comentat și distribuit cu mare satisfacție de către femei, altul ascuns în cvasianonimatul din dreapta paginii, la categoria “și altele”. Unul cu zece mii de like-uri, altul cu cîteva sute amărîte. Ambele abordează teme foarte trendy din catalogul eternei controverse a relației dintre sexe, însă doar unul m-a făcut să îmi scot pălăria. Articolul lui Ovidiu atinge cu eleganță de prestidigitator problema spinoasă a dispariției pasiunii în cuplu în contextul presiunii sociale exercitate asupra cuplurilor care muncesc și au și copii în același timp. Diferență e clară încă din titlu: pe cînd Ovidiu se întreabă elegant “Unde ne dispar iubitele ” Petronela afirmă răspicat “Nu cred în bărbații însurați“.
Pe Petronela o știu de ceva vreme, era imposibil să rămîi în afară isteriei furtunii de aplauze create de lansările ei de carte și a întîlnirilor lacrimogen-efuzive cu admiratoarele ce se regăsesc plenar în scrierile-i. Mi-a plăcut, la început, stilul ei alert, franchețea povestirilor, duritatea și reziliența sa. Petronela Rotar e o femeie frumoasă, conștientă de frumusețea ei, deșteaptă și răzbătătoare. O femeie adorată de semenele ei care o gratulează constant și consistent cu sacoșe pline de adjective și exclamații admirative. Însă, încet-încet, am văzut-o căzînd pe panta egolatriei, misandriei și a judecăților globale. Știu că e foarte greu să reziști tentațiilor dîmbovițene pe care ni le întinde generoasă gloriola generată de ovațiile unui cor de muieri care aplaudă și fluieră mai abitir ca la meciurile Rapidului atunci cînd eternul feminin aplică niște palme răsunătoare masculior luați că ansamblu.
Muieret care te copleșește cu ovații cînd creezi cuvinte de genul “coaieless“, te laudă deșănțat sub fiecare fotografie și sub fiecare bă*ină din existența cotidiană de single mom with balls, dar povestită cu un talent demn de Elizabeth Gilbert. Pentru că asta e Petronela. Elizabeth Gilbert a României. Nu am să va spun cine este Elizabeth Gilbert, cei care nu știți – ferice de voi! Petronela, însă, e femeia frumoasă, deșteaptă, talentată, sportivă și devreme acasă care povestește NUMAI despre ea, care e mirosită la fund de hoarde de masculi imbecili ce încearcă să o agațe internautic, iar ea îi castrează din două vorbe, apoi îi plesnește cu boașele sîngerînde peste față.
În contextul actual în care misandria e aplaudată la scenă deschisă de femei pățite și trecute prin dezamăgiri conjugale sau cvasimaritale, Petronela hrănește din plin ego-urile lezate ale unei categorii de cititoare mereu flămînde de amănunte picante. În ea se regăsesc aplaudînd mii de femei frustrate care cred că și ele sunt la fel de frumoasedesteptetalentatesexyindependente, dar, pentru că masculii e porci și se ocupă numai cu vizionatul de meciuri, scuipatul de sămînță, scărpinat la coa*e și grohăieli (asta cînd nu rup inima susmentionatelor preaminunate), ele rămîn singure, contemplînd viața din turnul lor de fildeș, unde abundă eleganța, bunul gust, judecata, mătura, frumusețea simplității. Toate, bineînțeles, contrastînd cu imaturitatea celor din regnul definit și expus de Petronela: coaieless.
Dar să o lăsăm pe autoare să ne vorbească: “Am câteva prietene singure, divorțate și mișto. O bucată babană din viață, eu însămi am făcut parte din această categorie. După ce treci de 30 de ani, șansele să găsești bărbați superbi, inteligenți, manierați, rezolvați psihic, gladiatori în pat și liberi sunt zero. Zero. Toți bărbații mișto sunt luați. Ăia care rămân, de cele mai multe ori, au o problemă. Ori încă locuiesc cu mama, ori i-a lăsat de curând nevasta/iubita și suferă aprig și cu muci după ea, ori sunt niște pierde vară cu care mai bine nu te încurci.”
Dintru-nceput Petronela sapă un hău cît groapa Marianelor între fetele mijto (între care se număra, bineînțeles, și ea) și neterminații care populează piața relațiilor. Fetele sunt de la super OK în sus, iar ei niște ciurucuri tarate, plini de probleme, de boli, de bube și, colac peste pupăză, dependenți (mvai!) de țîțele scrofuloase ale bătrînelor și enervantelor lor mame. Înșiruirea de calități pe care trebuie să le aibă bărbații ăștia care s-ar porivi de minune cu fetele mijto și libere e absolut impresionantă. Mă distrează la culme faptul că în mod voit a lăsat la o parte chestia care cred că e subînțeleasă: independența financiară. Iar chestia cu rezolvatul psihic, în contextul povestirilor generoase ale autoarei, m-a făcut să slobod un hohot homeric. Prietenii știu de ce. Sunt fascinat de o bună bucată de vreme de modul în care numeroase femei de vîrste cît de cît apropiate (cam între 30 și 50 de anișori), cu grupul de suport aferent, încep să creadă că ele chiar sunt opusul masculilor debili prezentați de Petronela. De ăia, din regnul coaieless, regnul immaritabilis. Adică ele sunt, dragă Doamne, femei nu cu una, ci cu două sau chiar trei perechi de cojones ce le atîrna greu în prohabul umflat al blugilor skinny pe care și-i poartă prin tîrg cu mare mîndrie. Long story short: ele – niște ladies, ei – niște tîrîie p*la.
În continuarea expozeului, onor Petronela începe să dezvolte motivele pentru care a lăsat ouăle la clocit cîteva săptămîni bune înainte de a le sparge în capul infamei categorii. Să luăm aminte: “Toate prietenele mele singure, divorțate și mișto atrag stoluri de bărbați enervant de puțin însurati și fooooarte nefericiți în căznicie. Care nu au de gând să divorțeze, dar au de gând să mai iubească cel puțin o dată, mai ales că trec prin cumplita criză de patruzeci, care se știe că este o boală necruțătoare, care a făcut nenumărate victime. Printre femei. Eu însămi am fost o astfel de victimă, nu mă dau neatinsă de molimă.”
Se poate observa la o privire superficială franchețea stilului direct al mărturisirii dublată de încadrarea sinelui în conștiința colectivă a victimelor. Căci asta sunt ele. Niște victime ale unor prădători alunecoși ce atrag cu promisiuni concupiscente suflete pure, ființe de lumină, ce mai la deal la vale! Aici, trebuie să recunosc, există legiuni întregi de bărbați care de cînd lumea și pămîntul păcălesc niște găini cu aceeași placă învechită. Că sunt nefericiți, că divorțează curînd, că scorpia nu îi înțelege și în chiloți au plase de păianjeni pe care poate să se urce însuși Spiderman Magnificul. Da. Există. Și nu puțini. În cazul în care fantele minte ca o precupeață că nu e căsătorit atunci e clar: omul e o jigodie. Dar acum stau și mă întreb: în splendoarea și inteligența voastră, azaleelor, miștoacelor, luminatelor, frumoaselor și deșteptelor, și cum vă mai place vouă să vă gratulați pe sub poze vechi și noi pe facebook, și pe unde va prindeți una pe alta, în toți acești ani de viață nu ați auzit NICIODATĂ de trucul asta? În lungile conversații pe care le purtați prin cafenele, tîrguri și lansări de carte, nu v-a trecut pe lîngă urechi vreo poveste asemănătoare? Nu ați văzut vreun film sau n-ați citit în vreo carte o aventură tristă cu o tînără femeie căreia îi lucește inocență și tinerețea în priviri, ca apoi să fie sedusă și abandonată de zmeul urît, bubos și mincinos ? Haida-de ! E cel mai vechi truc din tot manualul de seducție, e lecția numărul unu din abecederul fantelui căsătorit și totuși hoarde de bărbați nu au nevoie să dea vreodată pagină și să ajungă la lecția numărul doi.
Oare de ce? Din ce motive absconse și de nepătruns nu își fac visuri de cuibărit alături de melteanul cu moacă pătrată, gen Victor Slav, cu pătrățele pe abdomen, care are mătărînga la fel de tare ca bicepsul, și poate presta în alcov mai dihai ca Spartacus, așa cum scrie Petronela în descrierea bărbatului potrivit pentru femeile mijtoace libere și divorțate? De ce, după trei cupe de Mojito și două de Sex on the beach, nu le mai interesează nici cultura, nici rezolvările freudiene sau jungiene ale armăsarului, ci plătesc în viteză taxiul către hogeacul de o noapte? Pentru că atunci ELE decid. Însă, dacă biletul de loterie cu omul foarte însurat (și din întîmplare foarte stabil financiar) nu le iese, de ce chiraielile din care se desprind cel mai bine cuvintele ” victimă” și ” monstrul” se aud încă de la Chitila și Periș ?
Sunt sătul de ipocrizie și de judecăți globale, de la oricine ar veni ele. Pentru fiecare femeie realistă și cu bun simț, care are capul pe umeri, ce vrea să dea și să și primească înțelegere și afecțiune, sunt sigur că există un bărbat pe potrivă. Așa cum pentru fiecare fată mijto care vrea (eufemistic vorbind) nici mai mult nici mai puțin decît masculul ce e echivalentul unui Ferrari, dar ea nu are nici măcar bani de benzină, se va găsi un vulpoi care să îi sucească gîtul și să o lase cu ochii lăcrimînd amar în soarele arzător al singurătății. După care va susține sus și tare, a mia oară, că ea nu face niciun fel de compromisuri. Pînă cînd, sastisită de așteptare, se va cupla cu un taximetrist solvabil și va citi, lăcrimînd, articolele scrise de femei cu c*aie.
Estimp, o femeie deranjant de normală, poate și ea divorțată, dar nici pe departe atît de mișto precum Petronela și prietenele ei, va adormi zîmbind în brațele unui bărbat. Nu știm dacă e superb, inteligent, manierat, rezolvat psihic sau gladiator în pat. Dar e al ei. 100% al ei.
PS: după toate sentimentele generate de articolul Petronelei Rotar, citirea articolului lui Ovidiu Ivancu e ca sărutul lui Vodă acolo unde a scuipat boierul.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Toți acești proști plini de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
