Un bar din Centrul Vechi, Bucureşti, România. Ora 7:50 seara.
Apare ea.
O cunoscusem la ziua unui prieten, dar nu prea stătusem de vorbă.
Lucrează într-o multinaţională din Pipera. E avocată. Are o geantă neagră, mare, lucioasă, un costum deux-pieces albastru închis şi pantofi cu toc cui. Ţinută şi atitudine business din cap până-n picioare. Îşi cere scuze că a întârziat 20 de minute – traficul! –, apoi mă întreabă ce fac. Îi răspund politicos, după care, amabil, îi întorc întrebarea. Răspunde şi ea. Deja avem un punct comun: amândoi facem bine. Vine chelnerul, ea cere un daiquiri cu lime (băutura ei preferată) şi scoate din geantă revista “Şapte seri”. Doar o secundă, să verifice când se joacă o piesă cu Marius Manole. Strecor amănuntul că, demult, am scris şi eu o piesă de teatru (una foarte proastă, între noi fie vorba; asta, însă, nu i-am menţionat).
– Cum, tu scrii? mă întreabăsurprinsă.
– Da,răspund precaut, câteodată scriu.
– Despre ce?
Îi spun că subiectul meu preferat sunt poveştile de dragoste care încep prost şi se termină şi mai prost.
– Te inspiri din realitate sau îţi foloseşti imaginaţia?
La întrebările idioate mi-am format reflexul de a da replici cât mai vagi. Cum ar fi asta:
– Oarecum.
Lasă revista deoparte şi, cu vocea într-un tremolo crescând :
– Cum adică, oarecum? Vrei să zici că te inspiri mai mult din realitate?
– Da.
Soseşte chelnerul cu daiquiri.
– Hmmm…,se apucă ea să amestece cu paiul conţinutul băuturii. Aşadar, nu prea te pricepi să inventezi…
– Nu prea.
– Dar măcar câştigi ceva?
– La ce te referi?
– Îţi ies bani din scris?
Faţa i se alungise ca în tablourile lui Modigliani.
– În România, o dau cotită, nimeni nu citeşte. Iar doctoratele nu le citesc nici măcar cei care le susţin.
Nu sesizează gluma. Mă priveşte tăios.
– Deci, nu îţi ies bani.
– Nu.
– Şi-atunci, continuă interogatoriul, de ce scrii?
– Vreau să câştig premiul Nobel, îi răspund imperturbabil.
– Păi, dacă nu ţi se vinde nicio carte, cum speri să câştigi premiul Nobel?
M-a prins. Nimic nu-i scapă. Dau din umeri, învins.
– Mie mi se pare că pierzi vremea, conchide, uşor dezamăgită de prestaţia mea lipsită de realism. Nu ştiu ce calcule ai tu, dar eu nu cred c-o să câştigi vreodată premiul Nobel. Ţi s-a tradus vreo carte, ceva?
– Nu.
– Câte exemplare ţi s-au vândut din ultimul roman?
– 50, îi zic. Din spirit de corectitudine, adaug: Mai bine de jumătate le-au cumpărat rudele.
Pufneşte în râs.
– Doar 50? Aşa puţine?
– Nici recenzii nu are, mă plâng. Ştii, există trei tipuri de cărţi: cărţi cărora li se fac recenzii pozitive, cărţi care au parte de recenzii negative şi cărţi care nici măcar recenzii proaste nu merită. Cartea mea intră în ultima…
Mi-o taie scurt:
– Ok, am priceput. Revine la dilema iniţială. Până la urmă, că tot nu-mi dau seama, de ce scrii tu?
Devin serios:
– E simplu. Românii sunt atât de bătuţi în cap că citesc doar porcării. M-am gândit că, scriind şi eu aşa ceva, le vor cumpăra şi voi deveni bogat. Se pare, însă,că preferă doar porcăriile altora, nu şi pe-ale mele.
– În ce mă priveşte, mă înştiinţează rece, eu nu cumpăr niciodată prostii. Fără supărare, dar nu cred c-o să cumpăr vreo carte de-a ta. Când merg într-o librărie, iau doar cărţi care îmi plac şi îmi sunt folositoare.
– Tu, probabil, nu eşti ca restul românilor. Suplimentez: D-aia mă şi fascinezi.
Ultima afirmaţie o bagă complet în ceaţă. Mă cercetează cu atenţie.
– Ce anume te fascinează la mine? Că arăt bine?
– Cum gândeşti, zic.
– Dar cum arăt nu-ţi place?
Vocea-i devenise puţin stridentă.
– Ba da, şi asta, mă grăbesc să confirm.
– Eu cred că bărbaţii care se uită după fizicul unei femei sunt superficiali.
Virez cu 180 de grade, vreau să mă delimitez de tagma bărbaţilor indezirabili.
– Pe mine mă fascinează gândirea ta, îi amintesc.
Se-apucă să plimbe paiul printre cuburile de gheaţă din pahar.
– De ce? Te vezi rar cu femei inteligente?
– Nu-i vorba de asta, răspund prompt, însă oamenii inteligenţi sunt destul de rari, iar când mă aflu în preajma unuia, vreau să profit la maxim.
– Dacă vrei să profiţi de mine, mă pune imediat la punct, să ştii că n-o să-ţi meargă.
– Nici dacă aş încerca să te transform într-un personaj de roman? Cunoşti doar, nu prea îmi zburdă imaginaţia şi, cum tu exişti în carne şi oase…
Sare ca arsă.
– Tu vrei să te foloseşti de mine ca să scrii o carte? Şi ce te face să crezi c-o să-ţi dau voie?
– Habar n-am. De ce să nu-mi dai voie?
– Cum de ce? Dacă bagi de la tine şi n-o să mă descrii cum sunt în realitate?
Abia ne văzusem de vreo 20 de minute…
– Atunci, de ce te-ai supăra? Nici nu ţi-ai da seama că scriu despre tine.
– Nu. Oricum ar fi, apasă ea fiecare cuvânt, îţi interzic să scrii despre mine.
– Şi dac-o voi face, stărui încăpăţânat, cum vei afla? Ai zis că nu vei citi niciodată o carte de-a mea.
– Eeee, mi-o întoarce ea, poate voi citi. Sau poate-mi va spune vreo cunoştinţă.
– Păi, dacă te-ar recunoaşte, continui calm, ar însemna că am fost veridic şi nu am minţit. Aşadar, din nou, de ce te-ai supăra?
– Tu nu ai auzit? ţipă ea. Nu vreau să scrii despre mine. Ce-i aşa complicat?
Mă amuzam atât de tare că nu-mi venea să cred ce mi se-ntâmplă.
– Ba, o contrazic, sigur voi scrie despre tine. Nu pot rata să am încă un cititor. M-am săturat ca doar unchii şi mătuşile să-mi cumpere cărţile.
– Eşti un nesimţit, să ştii. Te voi da în judecată.
Îşi ia geanta neagră, mare şi lucioasă, se ridică şi pleacă.
Daiquiri cu lime a rămas aproape intact. Şi era băutura ei favorită.
De ce-am scris asta
Aşa, voiam să mă dau mare. C-am făcut rost de-un personaj. Şi de-un cititor.
Cartea mai trebuie s-o scriu…
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
