Am fost o răsfățată. Tata m-a venerat de când m-am născut, m-a încurajat, m-a învățat lucruri, m-a lăudat și s-a lăudat cu mine. De mama nici nu mai vorbesc, că doare mai tare decât vechea poveste cu sarea pe rană, căci rana pierderii ei nu se va închide niciodată Și când m-am căsătorit m-am comportat tot ca o prințesă răsfățată, iar omul drag mie a preluat de bunăvoie și nesilit de nimeni chestia cu ținutul în puf.
Se pare că singura persoană care a dat greș în povestea asta cu prințese am fost eu. Se pare că cea care a stricat viața celor din jur am fost eu. Fecioara perfecționistă și critică din mine a vrut să arate lumii întregi că știe mai bine. Că este perfectă. Că merită cu prisosință statutul acordat Și atât m-am agitat, atât m-am străduit, atât mi-am construit propriile texte motivaționale, că nu am făcut nimic bun. NIMIC. Nu mi-a ieșit nici partea cu mama anului, nici partea cu femeia care are grijă de bunăstarea familiei. Iar acum… acum nu-mi iese, bineînțeles că nu-mi iese, nici partea cu capul familiei, când cel de drept în funcția asta a plecat dincolo, în străinătate, să câștige bani să repare într-un an ce-am stricat eu în douăzeci. Și încă mă iubește. Încă vrea să vină acasă, la mine. Încă râde cu mine, lângă mine, de mine și pentru mine. Iar eu, după mai bine de treizeci de ani, m-aș lăsa linșată pentru el.
Cel mai greu, cel mai urât sentiment din toată paleta de sentimente cu care a fost înzestrat omul este cel al neputinței. Al deșertăciunii. Sentimentul că din cauza mea…
Am fost binecuvântată și n-am știut să gestionez asta. Mi-am tot spus că am făcut ce trebuia făcut. Că așa era corect și așa era bine pentru toată lumea. Și n-a fost. Pentru mine și familia mea, în mod sigur, nu a fost. Pentru ceilalți, nu știu. Nu pot să mă mai implic și nu mai vreau să aflu.
Se spune că trebuie să trăiești fiecare moment, că viața se duce într-o clipă și trebuie să profiți de ce-ți oferă. Că e mult prea scurtă pentru a fi irosită în goana după lucruri efemere. Dar nu cumva, nu știu cum, lucrurile astea efemere diferă de la om la om? Ce am crezut eu că este important pentru mine, pentru noi, s-a dovedit a fi himeră. Și viceversa.
Se spune că trebuie să înveți o lecție din tot ceea ce ți se întâmplă. Eu nu am învățat nimic. Și nu știu de unde începe cartea asta cu lecții, care este prima pagină și care ultima. S-ar putea să nu știu nici care este cartea corectă. Sunt Fecioară orgolioasă, critică și autocritică, dar care nu primește prea bine criticile de la alții. Accept, totuși, dar doar în fața mea. Când sunt singură, recunosc că celălalt a avut dreptate. Și încerc să pun în practică, poate prea cu multă râvnă. Și iar o dau în bară. Cum se face, cum nu, aleg tocmai cel mai nepotrivit sfat pentru drumul meu.
E Paștele azi. Hristos a înviat, a primit o șansă nouă și ne-a dat și nouă una. În fiecare an. De fiecare Înviere. Ceva, totuși, am înțeles: nu contează ce mâncare și câtă am în frigider. Nu contează dacă am terminat toată curățenia sau nu. Contează doar ce este în sufletul meu acum, ce a fost ieri și ce va fi mâine. Contează doar că nu suntem toți acasă, să putem mânca pâine cu margarină și să spunem Hristos a-nviat! Adevărat a-nviat!
Pe cuvânt de onoare că acum știu!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
