Stau pe balcon și văd, în blocul de vis-a-vis, la etajul 10, o femeie care stă în picioare pe pervaz și este aplecată în așa hal în exterior încât primul gând este „oh, Doamne, te rog nu sări!”. În timp ce hiperventilez observ că pare destul de ocupată… se chinuie să ajungă la un colț de geam și să-l curețe. Două etaje mai jos, o altă vecină face acrobații similare, cu buretele într-o mână și Clin-ul în alta. La o scanare atentă a fațadei, mai văd două familii implicate în același sport. S-au vorbit? E ziua națională a geamurilor curate? Nu, motivul e clar: mai e o săptămână până la Paște.
Să fiu sinceră, îmi place la nebunie Paștele! Ca și Crăciunul, reprezintă perioada aceea magică în care eu pot să stau relaxată și să-i văd pe alții cum se agită! Sună răutăcios, știu, dar e unul dintre hobby-urile mele preferate! În apărarea mea, mi-am servit deja porția de agitație în primii 18 ani de viață, până să mă mut de acasă. Cu vreo două săptămâni înainte de Paște, sau de Crăciun, începea marele sclavagism! Mobilele erau mutate, covoarele scoase, bătute, spălate, frecate și abuzate în toate felurile; în anii speciali, casa era văruită, orice moleculă de praf era aspirată și orice colț de podea lustruit. Rezultatul final o fi fost drăguț, dar săptămâna în care trebuia să escaladez o masă ca să ajung pe canapeaua mutată în mijlocul camerei mă scotea din minți! Evident, vacarmul se termina și începea runda a doua! Gătitul!
Pare greu de crezut, dar era și mai înspăimântătoare decât runda I. Începea cu tăierea animalului și apoi transformarea lui în douăzeci de feluri de mâncare. Douăzeci de feluri de mâncare ce aveau să fie înghesuite pe masă în aceeași zi. Ultimele trei zile înainte de Paște erau un adevărat maraton: mama sau bunica apucau să iasă din bucătărie doar ca să ia câte o oală din debara și apoi reîncepeau distracția. Mai venea câte o vecină într-o vizită scurtă, probabil ca să verifice în ce stadiu e concurența. Dacă aflam că madame din apartamentul de lângă a băgat deja drobul la cuptor și noi încă tocam zarzavaturile, era un moment tragic. Dacă vecina intra în panică și capitula, renunțând să mai facă și cozonac, simțeam (dar n-am fi recunoscut în vecii vecilor) un fel de stare euforică, un soi de Zen mai mic. Primeam confirmarea că nu am asudat în zadar, că om fi stat noi trei zile în bucătărie, dar avem suficientă mâncare încât să invităm la masă un întreg regiment și să nu ne facem de râs.
În sfârșit, venea ziua zero! Sau noaptea zero. Tata sau bunicul se duceau să ia lumină și Pască (despre cum să te calci în picioare cu juma’ de oraș ca să aprinzi o lumânare o să vorbesc probabil într-un alt episod), noi stăteam acasă, chioare de oboseală, și ne uitam, aproape moțăind, la ce dădea TVR-ul de la Patriarhie. Frumos moment!
În ziua de Paște, după ce împărțeam câteva vase și primeam același număr de farfurii în schimb (un fel de troc, hai să vedem ce a gătit vecina, încheiat inevitabil prin concluzia: drobul meu a ieșit mai bun), puneam masa, ne chinuiam să gustăm măcar din tot ce aveam în față și apoi adormeam în fața televizorului, sau luam o carte și ne duceam în dormitor să ne trântim un pic pe pat, în încercarea de a ne împăca stomacul.
Așa trecea Paștele! Diferența între Paște și Crăciun se rezuma la tipul de carne din farfurie și la filmele de la TV, Iisus răstignit versus Macaulay Culkin. Nu spun că nu e frumos să fii alături de familie de sărbători. Spun doar că putem să fim împreună și fără zile întregi de dat din colț în colț și de pregătiri.
Om ține la tradiții, dar haideți să recunoaștem că majoritatea se axează pe mâncare, mâncare și iar mâncare. Dacă e să luați religia în brațe și să spuneți că cei care gândesc ca mine sunt niște păcătoși insensibili care s-au îndepărtat de valorile sfinte, vreau să știți că aveți dreptate (cel puțin în cazul meu). Pe de altă parte, câți dintre cei care sunt în Biserică sau care vor să țină toate tradițiile chiar se gândesc la Dumnezeu? Amintindu-ne de pilda cu Marta și Maria, cine mai are timp să stea și să se reculeagă când se arde pasca în cuptor? Într-un reportaj văzut pe YouTube, un jurnalist întreba câteva bătrâne dintr-un sat dacă se duc la Biserică. Au răspuns ca fripte că DA, cum să nu! În fiecare duminică. La 5 minute după aceea, au fost întrebate ce sărbătorim de Paște și câteva dintre ele nu au putut să dea un răspuns clar. Am fost la Înviere acum câțiva ani, iar oamenii păreau mai interesați să prindă un loc în față decât să asculte ce spunea preotul, de parcă erau la concert, nu la slujbă.
Revin la vecinele mele, care spălau geamuri la sincron. Dacă au început de pe-acum, presupun că lista de treburi e destul de lungă. Pur și simplu nu pot să înțeleg de ce depun atâtea eforturi, din moment ce scopul Paștelui este să ne aducă aminte de un nene care se presupune că a murit și a înviat pentru noi și care a vrut ca noi să devenim oameni mai buni. Nu-mi amintesc să fi citit, în Predica de pe Munte, că Iisus a propovăduit avantajele geamurilor sclipitoare, și nici vreo evanghelie care să menționeze câte feluri de friptură trebuie să ai pe masă ca să fii considerat un bun creștin.
Citiţi şi
Vin Sărbătorile, vin! Dar dacă ai cardul de tichete cadou Edenred, nu te doare capul
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
