Ce poate fi mai incitant împotriva codurilor înțepenite și-a formalismului, decât o poveste de iubire? De-a lungul timpului, clasicul triunghi amoros a înflăcărat scriitori și cineaști. Patrice Leconte s-a aventurat pe terenul nisipurilor mișcătoare al adaptărilor, ecranizând nuvela lui Stefan Zweig: Die Reise in die Vergangenheit.
În prodigioasa lui carieră, cineastul a cunoscut succesul de casă (seria Les Bronzés), elogiul criticilor (Tandem, Le Mari de la coiffeuse, Ridicule, Monsieur Hire), dar și eșecul (Le Magasin des suicides). Pentru a realiza acest proiect, ce are la bază un text încărcat de pasiune și care tratează o iubire cvasi-imposibilă din Germania anului 1912, Leconte a ales să turneze într-un cadru… belgian. Așadar, nepipând limba lui Goethe, dar având nevoie de un spațiu care să rimeze cu rigiditatea protestantă, în care fiecare trebuie să-și respecte locul în care societatea l-a plasat, realizatorul francez a filmat A Promise încercând să reconstituie cât mai fidel perioada. Rebecca Hall, Alan Rickman și Richard Madden formează un trio care se lasă balansat pe aripile pasiunii. Elegant și senzual, în egală măsură, A Promise captivează și nu trădează spiritul lui Zweig. Leconte se direcționează către stilul producțiilor de tipul Downton Abbey, mixând atitudini moderne cu detalii de epocă.
În Germania antebelică, Friedrich Zeitz – un tânăr fără avere – este angajat ca secretar personal al unui patron de uzină siderurgică, Karl Hoffmeister. Cum starea sănătăţii magnatului nu este foarte bună, imobilizat la pat de o problemă cardiacă, Hoffmeister îl invită pe Friederich în casa lui. Încet-încet, tânărul va avansa (are ca responsabilitate și educarea lui Otto, fiul lui Hoffmeister), dar începe să se simtă atras de Charlotte, tânăra soţie a şefului său. Ambiția lui este amenințată de propriile dorințe romantice.
Friederich încearcă din răsputeri să-şi ascundă sentimentele, neştiind că şi Charlotte se îndrăgosteşte de el. În spatele ușilor închise, se va consuma o pasiune, fără gesturi și cuvinte, doar din priviri și tăceri. Totuși, despărţirea se ivește, este subită şi brutală: Hoffmeister îl trimite pe Friederich în Mexic, pentru a supraveghea operaţiunile dintr-o mină. Ca în orice dramă romantică, reacţia lui Charlotte – la aflarea veştii – îi dezvăluie tânărului sentimentele ei. Despărţiţi mai întâi de obligațiile de serviciu ale lui Friedrich şi apoi de război, cei doi jură se fie devotaţi unul altuia. Când izbucneşte războiul, Charlotte se întreabă dacă îl va mai vedea vreodată pe tânărul Zeitz. Sfâșiată între pasiune și datorie, Charlotte trebuie să-și respecte promisiunea făcută lui Friedrich.
Patrice Leconte își invită spectatorii să ia parte la un vals al conveniențelor, într-o dramă emoționantă ce se-nrudește cu istoriile de amor ale lui Jane Austen. Cineastul francez a ales să realizeze un film învăluit de nostalgie, adaptând liber după opera lui Stefan Zweig, fiind convins că poveștile dureroase cu iubiri separate de lume, de protocol și de timp au fascinat mereu spiritele visătoare. Protagoniștii peliculei vor emoționa firile sensibile, deși interpretează eroi germani, într-o engleză cu sonorități clare british.
Richard Madden va exprima pe ecran primele emoții, pline de timiditate, eleganța formală și pasiunea, dar și naivitatea și cruzimea personajului. Inimitabila figură patriarhală a virtuozului actor Alan Rickman (colonelul Brandon din ecranizarea Sense and Sensibility) reia noblețea spirituală cu care știe să piardă.
Karl Hoffmeister/Alan Rickman, deși ambiguu la-nceput, pe parcurs, lasă privitorul să-nțeleagă că era conștient că “a vârât singur lupul la stână”. Rebecca Hall este o seducătoare luminoasă în rolul soției/Lotte, un amestec de candoare și cochetărie, un fel de femme fatale, cu un aer foarte timid. Încă din primele cadre, îl va seduce cu apariția ei pe junele încă timid. Îmbrăcată în argintiu și încadrată într-un anumit mod, ea seamănă izbitor cu Adele Bloch Bauer, soția unui industriaș bogat, care a fost muza multor tablouri celebre ale pictorului austriac Gustav Klimt. Sub privirile ambivalente, ea ajută la deplasarea ”pionului”: Friederich/Richard Madden.
Reușita peliculei nu rezidă în soliditatea dramei narative (ce poate fi mai cunoscut decât triunghiul amoros?), ci în sensibilitatea cu care tratează pasiunea reținută, durata și intensitatea dorinței neconsumate. Ca în mai toate ecranizările după Zweig, se regăsesc și aici dragostea dejucată, gelozia sexuală, nostalgia, fatalismul și snobismul. Totuși, suavitatea acestui tablou de epocă și montajul ușor ezitant fac din A Promise o reprezentare a iubirii caste, cvasi-necunoscută multora dintre spectatorii zilelor noastre. Deși pomenește vag despre obsesia sexuală (referințele la Freud: “That Viennese doctor who claims he can read your thoughts by listening to your dreams./Acel medic vienez care susține că poate citi gândurile prin ascultarea visele tale.”).
Dacă în Le Mari de la coiffeuse, Leconte a vizat și și-a etalat erotismul și voyeurismul, în A Promise, a respectat codul impus de “dramele de epocă/cu costume”, și și-a sugerat dorința, concentrând atenția către rigiditatea acelui tip de societate. Patrice Leconte face aluzie la pasiunile care clocotesc în personajele elegant costumate, care doar sorb ceaiul și aproape că nu-și vorbesc, în interioarele bogat ornamentate. Abordarea este una subtilă, de melodramă controlată. Spectatorul își poate da seama de semnificatia gesturilor doar privind retrospectiv.
A Promise este o poveste spusă subtil și delicat, despre pasiunea amânată și despre iubiri în care protagoniștii nu vor recunoaște motivațiile celuilalt. Filmul devine o promisiune pentru amatorii genului, pentru cei care mai cred în frumusețea delicată a lucrurilor care nu sunt la vedere.
Regizor: Patrice Leconte
Scenarist: Patrice Leconte, Jérôme Tonnerre, Stefan Zweig
Operator: Eduardo Serra
Producător: Olivier Delbosc, Marc Missonnier
Co-producer: Genevieve Lemal
Șef producţie: Christine De Jekel
Distribuţia:
Rebecca Hall (Lotte Hoffmeister)
Alan Rickman (Karl Hoffmeister)
Richard Madden (Friedrich Zeitz)
Toby Murray (Otto Hoffmeister)
Maggie Steed (Frau Hermann)
Jean-Louis Sbille (Hans, the Butler)
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Prostia omenească și prostia românească
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
