Ce te faci, se înteabă Pascal Bruckner, când în mintea și vocabularul bietei mame, învinse de propria decizie de a nu se ridica, spița feminină începe să fie formată doar din „amante“, „boarfe“ și „javre“, toate dornice „să arunce ancora“ și „să amareze“ bărbații. “Aș vrea să rămân suspendat în stratosferă, să văd lumea de sus, fără a fi părtaș la grijile ei”, spune Pascal Bruckner în cea mai recentă dintre cărțile pe care le semnează, “Fiul cel bun”, o confesiune pe alocuri șocantă, inclusă într-un volum-eveniment lansat pe 12 iunie la București, în prezența autorului.
Cartea este este specială în primul rând pentru că este un fel de roman al originilor, în care Bruckner povestește aventura sa personală și intelectuală, oferind, totodată, și cheia întregii sale opere. Relațiile dintre oameni, spunea cândva Schopenhauer, sunt ca cele dintre porcii spinoși. Când vor să se încălzească, aceștia se apropie unii de alții, dar se rănesc unii în țepii celorlalți și atunci se îndepărtează. Sigur, după aceea li se face frig și ar vrea să se apropie iar… Manevra trebuie repetată până se găsește distanța potrivită, astfel încât durerea provocată de ace să devină suportabilă. Dar trebuie să crești pentru a fi sensibil la suferința altuia, pentru a lua distanța necesară față de tine însuți, spune Bruckner. Să crești o data cu timpul și să-ți crească sufletul, pentru că avariția, de orice tip ar fi ea, este un simptom al haosului și al confuziei.
„De la albul pur al zăpezii din primele pagini şi până la împrejurările sordide în care tatăl său îşi va da sfârşitul”, spune critica franceză, “de la violenţa cuvintelor sale până la furia amestecată cu dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulenţa sa. Tatăl e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării”.
Intriga de la care pornește Bruckner este departe de iertare: mustește de ură. “Doamne, Te las pe Tine să alegi ce fel de accident, numai fă ca tata să moară”, cerea cândva un băiețel de numai șase ani. Dar Domnul nu i‐a împlinit dorința, așa că, patru ani mai târziu, băiețelul a încetat să mai creadă în El. Pornise de la o dragoste fără măsură pentru Cel de sus, era micul servitor zelos al Domnului, care, când se simțea pierdut, își făcea semnul crucii ca să prindă forță. ”Mirosul de tămâie mă amețește tot așa cum îl îmbată pe preot vinul alb, de calitate îndoielnică, atunci când, umplând sticluțele pentru împărtășanie, pe la șapte dimineața, trage un gât zdravăn de poșircă”, gândea Bruckner, speriindu-și mama, care nu înțelegea de unde atâta evlavie la un băiețel de numai 12 ani. “E bine să fii credincios, dar cu măsură, chiar și prin Lyonul tău cel drag, vechea capitală a mătăsarilor, care dă pe‐afară de popi prăpădiți, cu sutanele pătate, cu ghetele scâlciate, bătaia de joc a întregii ierarhii, ținta miștocărelilor puștimii, proletari ai Bisericii Romane Universale și Apostolice. Mulți mor de tineri, epuizați și chinuiți”.
Opusă bunătății cerșite lui Dumnezeu, în care cândva Pascal și-a pus toată nădejdea, este mereu figura tatălui, un bărbat cu aceeași putere și cu aceeași statură impozantă: e mare, e chiar uriaș, e puternic și nu este deloc binevoitor. Amintirea bătăilor din copilărie stăruie încă în mintea autorului matur. “În câteva minute, m‐am trezit pe podea, m‐am făcut ghem ca să scap de lovituri și am reușit să mă strecor sub pat, de unde mâna sa puternică m‐a înșfăcat pentru a‐mi băga în cap cu forța noțiunile elementare de calcul. Dar nu pot să‐mi iert mai cu seamă faptul că l‐am implorat să mă cruțe. Palmele, loviturile cu piciorul contează mai puțin. Astea sunt dureri care trec. Dar să te înjosești în fața călăului, implorându‐l să te lase în viață fiindcă i‐ai citit în ochi sclipiri asasine, asta e de neiertat. Peste ani, uitându‐mă la filme polițiste, suportam cu greu pornirea victimelor de a le cere îndurare ucigașilor”.
Un copil inapt pentru fericire
“M‐am născut la Paris în ultimele zile ale lui decembrie 1948, în acele săptămâni în care ultimii prizonieri de război germani părăseau lagărele franceze. A fost și anul decesului doctorului Theodor Morrel, medicul personal al Führer-ului, șarlatan notoriu, care îi prescria medicamente împotriva impotenței, constipației, colicilor, insomniei, spasmelor, cu totul aproape nouăzeci de produse diferite, care l‐au ucis pe cancelar aproape tot atât cât eșecurile Wehrmachtului. Am fost un miracol: declarat mort la naștere, am venit pe lume vânăt, cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului. A fost nevoie de un ceas de imersiune ba în apă rece, ba în apă caldă pentru a putea fi reanimat. Ieșind, mi‐am sfâșiat mama care, de atunci, nu a mai putut procrea. În compensație, atins de rahitism, o slabă mineralizare osoasă, ftizic apoi, cum se zicea pe atunci, am ajuns fiul răsfățat. Părinții mei, deși nu prea avuți, mă copleșeau cu daruri. În contrapartidă, moartea și boala m‐au însoțit de la bun început, ca două prietene”.
Povestea lui Bruckner, copil unic la părinți (devenit un adult inapt pentru fericire), începe prin anii 1950, în vestul Austriei, în Kleinwalsertal, un canton ascuns undeva în Vorarlberg, o enclavă pierdută în Bavaria. E ăla micu’ care făcea fetele să râdă și alerga gol pușcă prin camerele lor doar pentru a le auzi țipetele ascuțite. Sau băiatul care se închidea prin vreo baie cu cine știe care colegă, pentru a-și analiza anatomiile. Părinții lui veneau de la Paris să-l viziteze, în timp ce micul Pascal, aflat în primoinfecție, fiindcă se jucase în așternuturile murdare ale unui unchi bolnav de tuberculoză renală, boală de familie prin excelență, a fost trimis, încă de la vârsta de un an și jumătate, într‐o kinderheim (casă pentru copii) din Mittelberg, un sătuc aflat la 1200 de metri altitudine. “Boscorodeam într‐un soi de dialect germanic înainte de a fi învățat franceza și mama, căreia îi ziceam Mutti, spre marea ei dezamăgire, fusese nevoită să angajeze timp de mai mulți ani o guvernantă bilingvă, pe Frau Rhuff, pe post de traducătoare. Fratele acestei femei, un bolnav mintal, fusese eutanasiat în 1940 ca degenerat în cadrul programului Gnadentot, „moartea din milă“ (expresie a lui Adolf Hitler), fără ca ea să fi aflat cu certitudine dacă fusese gazat în vreun camion ori terminat cu o injecție letală.”
Amatorii de intrigi psihologice vor considera, probabil, că amintirile din copilăria în Elveția, alături de dragostea distantă și rece a tatălui său, se ascund într-un amestec de maturitate: “De fiecare dată când ajung la peste 1000 de metri altitudine, mă simt acasă, în propriu‐mi peisaj mintal. Mă emoționează chiar și iodlerul, acest vesel suspin din fundul gâtului, trecut din Elveția în trilurile muzicii country, cu trilurile, cu pătrimile și cu pașnicul lui acompaniament de acordeon. Tocmai lipsa de ospitalitate a muntelui mă seduce: te primește alungându‐te, te obligă să înfrunți prăpăstiile adânci, duritatea minerală a crestelor, pacea înșelătoare a ghețarilor”…
Copilul nu înțelege lumea adulților, deși îi percepe bine liniile de forță și slăbiciunile… Pentru început, toți copiii visează să-și recreeze părinții, speră să-i fi putut întâlni când aveau ei vreo 20 de ani, și atunci să-i fi luat de mână pentru a-i pune pe drumul cel bun. Abia mai târziu copilul de cândva trebuie să-și croiască destinul din toate aceste amintiri, iar memoria se dovedește a fi o sită specială. Pentru a supraviețui trebuie să uiți, să te cureți de amintirile care te impiedică să mergi înainte.
Printre poveștile care trebuie date uitării s-ar putea întâmpla să se numere șirul de amante ale tatălui, bunăoară, blonde picante în ton cu moda anilor 50, în rochiile lor cu decoltee care lasă pe afară, cât încape la vedere, sâni tari și rotunzi. Sau poate vrei să uiți slăbiciunea mamei, care se străduia cândva în zadar să-l facă pe torționarul ei să tacă, măcar să nu mai cânte, știind că fiecare melodie în vogă pe care o fredonează este legată de una sau alta dintre aventurile lui.
Ce te faci dacă n-ai putere sau curaj să te eliberezi? În cazuri din astea poate e mai bine să citești ziarele, să devorezi cu poftă vești despre foamete, masacre, inundații, tot felul de povești mizerabile care ar putea să-ți facă propria nenorocire mai ușor de dus. Sau poți încerca la rând toate bolile, începând cu niște crize de epilepsie, continuând cu encefalie și Parkinson, până la o alienare a minții și o tentativă de suicid. Un șir de încercări jalnice de a colecționa afecțiunea, de a te face, în sfârșit, vizibil.
Sper să rămân nemuritor până la ultima suflare
Povestea merge mai departe, cu o maturitate de îndrăgostit, vegheată de mama mutitată sufletește de anii în care a fost înșelată și misogină incorigibilă. “Ce bine‐ar fi fost dac‐ar fi putut să-mi coasă sexul ori să‐l demonteze și să‐l încuie într‐o cutie! Studentele de care mă apropiam erau încarnarea demonului, trădătoare lascive care urmau să mă golească de substanță. De câte ori trecea pe la mine, mă lăsa discret fără măcar o parte din rufele murdare, mai ales fără lenjeria de corp. Ideea că le duceam la spălătorie, că încredințam asemenea comori învârtiturilor anonime ale unei mașini, o îmbolnăvea. Ținea să nu scape din mână fluxurile mele corporale, să detecteze o eventuală boală, să verifice dacă nu cumva abuzam de pasiunile mele tinerești. Era gata să traverseze întreg Parisul cu două maiouri și‐o pereche de izmene”, povestește Bruckner în cartea lui.
Mai târziu, la treizeci și șapte de ani, sufocându‐se într‐o țară pe care o considera mult prea meschină — (de vreme ce a fi francez este un act de credință, or el devenise agnostic) —, a plecat să predea în California, în San Diego. Numirea a ținut pur și simplu de șansă. Având două cărți traduse în engleză, a solicitat o bursă Fullbright. Viață l-a dus, apoi, pe ici și colo, până într-o zi, ziua de ieri, în care orizontul pare că se îngustează, și pare efort să păstrezi linia de conduită, aceea de a nu schimba nimic din viața ta, de a‐ți confirma toate alegerile.
“Și voi pleca fără a fi învățat nimic, dacă nu cumva doar prețul de neprețuit al existenței. Lumea este o chemare și o promisiune: peste tot există ființe remarcabile și capodopere de descoperit. Sunt prea multe de dorit, prea multe de învățat și multe pagini așteaptă să fie scrise. Atâta vreme cât creezi, atâta vreme cât iubești, nu pleci din viață. Sper să rămân nemuritor până la ultima mea suflare”, spune Bruckner.
Pe Diana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
