„Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?” Când eram întrebată mi se părea foarte departe momentul în care trebuia să cresc şi să devin ceva… sau cineva. Pe rând, mi-am dorit să fiu medic, învăţătoare, luptător la mascaţi şi musafir. Între timp, am terminat jurnalismul şi pentru o perioada de timp mi-a ieşit doar faza cu musafirul. Dar dacă aş fi ştiut atunci ce presupune să fii mare şi să devii cineva, aş fi spus ce nu mi-aş dori să fiu: parvenită şi arogantă, proastă şi rea, invidioasă şi frustrată. Îmi place să cred că nu mă încadrez la niciuna dintre categoriile enumerate, deşi, câteodată, mă încearcă sentimente de frustrare. Cel mai des atunci când am de-a face cu parveniţii şi aroganţii care, umilind pe alţii, se mint că ei au ajuns „ceva” în viaţă. „Cineva” clar nu au ajuns.
Sunt fix ăia cărora li se fura frecvent pacheţelul la şcoală şi care au supt-o cu abnegaţie la propriu şi la figurat, ajunşi la vârsta adultă, dar asta fără să ridice privirea. Au plâns cu muci şi cu suspine prin toalete şi metrouri în drum spre casă şi şi-au promis solemn că atunci când vor fi „mari” o să-şi recapete demnitatea şi stima de sine, tratând pe alţii cu dispreţ. Deşi îşi spun în fiecare zi că au ajuns „cineva”, seara când ajung acasă dau nas în nas cu singurătatea şi nefericirea. N-au reuşit să ajungă „cineva”. Au ajuns „ceva”… ceva urât, mic şi neînsemnat, mai ales după sfârşitul programului la birou.
Deşi sentimentul de indignare combinat cu milă şi stare de vomă mă învăluie când ne intersectăm, îmi place să-i ascult, să-i privesc şi să le analizez gesturile. E totul fals, începând de la felul de mâncare comandat (care le provoacă uşoare indigestii, ei fiind obişnuiţi să consume iaurt cu pufuleţi… meniu clasic de corporatist), până la respiraţie. Vorbesc tare, mult şi prost, se laudă şi îşi atribuie merite pe care nu le au. Există oameni care îi privesc cu admiraţie şi speră că vor putea vorbi şi ei cândva atât de tare şi vor sorbi cafeaua sau vinul rosé cu degetul mic ridicat… la fel ca idolii lor parveniţii, proştii şi frustraţii. Momentan, le cară laptopul şi se gudură pe lângă ei. Ei nu-şi comandă de mâncare la restaurant… mănâncă din benzinării… deh, mai au mult de lucru până vor ajunge „ceva”. Din păcate, nici ei nu vor fi „cineva”.
Eu tot nu m-am hotărât ce vreau să fiu când voi fi mare… de fapt, nu cred că vreau să fiu ceva.
Comentariul Alexandrei la articolul „Ai visat să ajungi în corporaţie”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Despre idolatrie și alte rătăciri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
