Weekendul trecut am fost la Câmpulung Muscel, unde am fost invitată să le vorbesc adolescenților de acolo în cadrul unui festival foarte fain pentru tineri, Perspective, într-o grădină foarte frumoasă. Eu sînt un mare fan al generației noi, le-am spus-o și lor acolo (cîțiva mi-au mărturisit ulterior că sînt primul adult care le-a zis așa ceva), îi admir nespus pentru inteligența lor emoțională, pentru capacitatea lor de a nu mai înghiți pe nemestecate tot ce le livrează societatea, de a spune nu-uri sănătoase și a de a vrea să facă lucrurile altfel decît le-am făcut noi. Mi-au pus multe întrebări și o să las aici cîteva dintre ele și răspunsurile mele, în speranța că vor ajuta niște tineri (și niște părinți de adolescenți și viitori adolescenți), fiindcă la final am avut niște întîlniri foarte emoționante cu cîțiva dintre ei, care au venit cu lacrimi în ochi să îmi spună cît de mult îi doare că părinții lor nu îi acceptă, nu îi înțeleg, nu îi plac, nu se străduiesc să îi cunoască. Și cît de important a fost pentru ei mesajul meu.
Cum ne controlăm emoțiile și ce este analfabetismul emoțional?
Aceasta a fost o întrebare care a venit în foarte multe moduri diferite spre mine (adică cum facem să nu le mai simțim).
Încercarea de a nu ne mai simți emoțiile, de a le “controla”, se aseamănă, așa cum ne spune foarte frumos Gabor Mate, cu încercarea de a ține sub apă o minge de plajă umflată cu aer. E nevoie de foarte mult efort să facem asta, care ne sleiește, și de îndată ce slăbim presiunea, ele țîșnesc la suprafață cu repeziciune și forță mare. Pe termen lung, tot acest efort și toate aceste țîșniri vor avea consecințe serioase pentru relațiile noastre, sănătatea noastră, viața noastră în general.
Acum, dacă acești copii (sau orice copil, noi înșine, cînd am fost copii) ar fi avut un mediu sănătos de creștere, nu ar fi ajuns să își dorească să nu își mai simtă emoțiile. Ar fi avut părinți reglați emoțional care le-ar fi permis să își simtă emoțiile, oricare ar fi fost alea, le-ar fi numit, i-ar fi alfabetizat emoțional adică, indicîndu-le cum se numesc și cum se simt în corp emoțiile lor. Ce scop au. De ce apar. Care e mesajul lor. Le-ar fi spus că frica e normală și sănătoasă, e prietenul nostru care vine și ne spune că trebuie să fim atenți, că e posibil să fie pericole acolo unde ne îndreptăm. Că furia are un mesaj foarte sănătos și ea, ne spune că am fost răniți sau că limitele noastre au fost încălcate. Că tristețea (durerea) e normală și la fel de sănătoasă cînd pierdem ceva și că e bine să plîngem ca să o descărcăm. Că dezgustul ne ferește de alte tipuri de pericole, de exemplu să mîncăm lucruri periculoase pentru organismul nostru. Că toate emoțiile sînt bune, chiar dacă unele se simt neplăcut, fiindcă toate au mesaje importante pentru noi și e important să învățăm să le ascultăm, să vedem ce au să ne spună, fiindcă toate ne vor binele și sînt prietenii noștri. Doar dacă le ignorăm ele vor deveni tot mai puternice și, pentru că ignorîndu-le pe ele ignorăm și mesajele lor, vor deveni tot mai puternice în încercarea lor de a ne spune ceva.
Dacă acești copii ar fi avut un mediu sănătos de creștere, s-ar fi simțit în siguranță să fie ei înșiși, fără a “munci” pentru iubire, pentru a fi acceptați și plăcuți de părinți, fără să încerce să se conformeze cu ceea ce credeau părinții că ar trebui să fie sau să facă. Am întrebat tinerii din grădina aceea unde ne aflăm cîți dintre ei au avut asta. A ridicat mîna unul singur, un copil de 7-8 ani.
Analfabetism emoțional asta înseamnă: să nu ne cunoaștem emoțiile, să nu știm cum se simt în corp și să nu avem capacitatea de a le simți fără să ne dorim să fugim de ele.
Acum, le-am spus și lor și repet aici, e foarte important să înțelegem că abia după 12 ani copiii încep să aibă capacitatea (redusă și ea) de a se autoregla emoțional. Adică de a se autoliniști, de a se alina singuri cînd emoții puternice apar. Ei nu pot singuri și dacă azi, la 16,17 ani nu o pot încă face, nu e vina lor. Eu cunosc mii de adulți care la 40-50-60 încă nu o fac. Iar asta se întîmplă dintr-un singur motiv: lipsa coreglării sănătoase în copilărie. Un copil care nu a fost coreglat, adică ajutat de un adult reglat emoțional el însuși (adică eveniment foarte rar la noi, în România) nu va putea învăța să se autoregleze. El are nevoie să “împrumute” sistemul nervos adult pentru a se liniști.
Dar dacă adultul l-a trimis singur în cameră cînd a fost trist sau supărat sau furios sau i-a transmis că nu are voie să simtă asta, că e “urît cînd plînge”, că “doar fetițele plîng”, că “ îți dau eu motive să plîngi” etc, etc, sau chiar l-a pedepsit sau bătut în astfel de momente absolut normale de dereglare emoțională, copilul a învățat doar să se deconecteze de emoțiile lui, să îi fie frică de ele, să le suprime, să încerce să le ignore. E nevoie să înceapă, într-un mediu sigur, să își dea voie să le simtă pentru a deveni un adult sănătos și reglat.
Un lucru adesea ignorat și neînțeles pentru secole deja, în această societate traumatizantă în care focusul occidental a fost pe cum să dresăm copiii pentru a ne face viața noastră de adulți mai simplă și mai ușoară fiindcă copiii au multe nevoi și e greu, sacrificînd astfel binele emoțional pe termen lung al copiilor, a fost acela că nevoia de bază a omului (mamifer la bază), e conexiunea, atașamentul.
Bebelușul are nevoie de o conexiune puternică și sigură cu un adult pentru a supraviețui. În lipsa ei, moare, fiind cel mai vulnerabil dintre puii tuturor mamiferelor existente pe pămînt. Și, pentru conexiune, pentru atașament, copilul va sacrifica orice, inclusiv pe sine. Între autenticitate (cum spune tot Gabor), adică a fi el însuși cu tot ce este, adică cu emoții și cu nevoi, și atașament cu o figură parentală, copilul va alege întotdeauna, dar absolut întotdeauna atașamentul. Va renunța la orice pentru a fi acceptat și plăcut de părintele care îi asigură viața. Eu personal cred că toate probleme pe care noi le avem azi ca societate și indivizi sînt toate tulburări de atașament la bază. Cum spunea Franz Ruppert (alt specialist în traumă) foarte plastic: “singura patologie de care suferă milioane de oameni este relaţia lor cu mama”.
Copiii au nevoi nenegociabile. Nevoi esențiale de dezvoltare pe care noi le ignorăm fiindcă și ale noastre au fost ignorate, pentru că și ale părinților noștri și ale părinților lor și ale părinților părinților lor au fost ignorate. Majoritatea sînt extrem de simple și împlinirea lor este repetată de milioane de ori pe zi de mamiferele din întreaga lume: de grijă și contact fizic aproape permanent în primele luni/primul an de viață, de acceptare, de a își simți emoțiile în siguranță, de explorare în siguranță a lumii. Adică au nevoie de conexiune și de siguranță, în două cuvinte. Tot timpul, în primii 2-3 ani de viață. Animalele pot să ofere lucrurile astea copiilor lor, în mod natural. Nouă, sapienșilor, nu ne iese. Pe cheltuiala sănătății emoționale a copiilor noștri.
O altă întrebare a fost: cum scăpăm de vicii?
Un lucru extrem de important pe care am vrut să li-l transmit a fost acela că nu e nimic în neregulă cu ei. Că indiferent ce simt, ce lucruri “rușinoase” cred ei că ascund, fie gînduri, fie comportamente, fie emoții, totul e normal și e o consecință absolut firească a faptului că cele de mai sus nu s-au întîmplat așa cum ar fi avut nevoie ei să se întîmple. Anormal e ce s-a întîmplat rău sau ce nu s-a întîmplat bun pentru ca ei să fie azi reglați și fericiți, nu reacțiile lor la toate astea. Nu e nimic în neregulă cu ei. Dacă e ceva în neregulă atunci e societatea asta îngrozitoare, modul în care am fost educați și traumatizați. Dependențele sînt și ele în aceeași sferă. Sunt doar o consecință a faptului că nu am fost ajutați să ne liniștim emoțional în moduri sănătoase la timp.
Eu nu folosesc cuvîntul viciu deloc. Cine are vicii e viciat, adică e stricat, e ceva în neregulă cu el. Și asta nu e adevărat, cum ziceam mai sus. Dependența nu e problema, cum zice același Gabor, ci e soluția la problema reală, și anume că nu am fost învățat să am capacitatea de a fi în contact cu emoțiile mele. Dependența e cîrja emoțională pe care “invalidul” emoțional o folosește. Nevoiașul emoțional, cum ar zice fie-mea mare.
Dacă un picior rămîne mai scurt în urma unei dezvoltări deficitare, va trebui să găsesc o soluție să îl protezez, dacă vreau să umblu. Dacă psihicul nu se dezvoltă sănătos, nu crește normal, voi găsi proteze și pentru el. Cînd vreau să “scap” de dependență, de cîrjă, ce anume sănătos pun în loc ca să pot totuși umbla? – asta e întrebarea esențială.
Dacă eu am dezvoltat dependența ca să mă amorțesc, să nu îmi mai simt emoțiile alea care nu au fost ajutate să fie simțite și au devenit niște monștri pentru mine, va fi nevoie să învăț ușor, ușor, într-un mediu de siguranță și de conexiune să o fac, să le simt, iar atunci nu voi mai avea nevoie de cîrje.
Soluția e tot cea de mai sus; să învăț să îmi simt emoțiile, să le ascult mesajul, să le pot localiza în corp, să nu mai fug de ele. Însă, repet, dacă nu ne-am maturizat emoțional cu ajutorul unor părinți ei înșiși maturi emoțional, nu vom putea face asta de unii singuri, avem nevoie de ajutor.
Dar e extrem, extrem de important să înțelegem că nu e nimic în neregulă cu noi, că orice azi ne supără a apărut ca mecanism de supraviețuire și ne-a vrut binele. Și asta nu e valabil doar pentru adolescenții la care fac referire, ci și la noi ca părinți sau foști copii ai părinților noștri. E greu să ne vindecăm sau să ne maturizăm dacă ne etichetăm stricați sau greșiți și repudiem anumite părți ale noastre.
Pe Petronela, scriitor de succes și psihoterapeut, o puteți urmări aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
