Eric Tabarly. De unde, de ce, de la cine? Habar n-am. Nici măcar nu-l Google-esc. Prefer să îl păstrez aşa, în ambalajul lui gri, cu o corabie stilizată albă pe o bandă bleumarin. Pe el, pe începutul meu într-ale parfumurilor. Cum mirosea? Probabil a gri, alb şi bleumarin…
Acum nişte ani, îmi făceam debutul pe Catchy cu o rememorare subiectivă a parfumurilor mamei, parte a unei identităţi care, de atunci, pare să-mi fie resuscitată periodic: aceea a jurnalistului atent şi receptiv la universul olfactiv. Azi revin. La scris. Pe Catchy. Printre sticluţe şi flacoane. De data aceasta, câteva din cele care m-au însoţit pe (aproape) lungul drum de la atomizoare mentolat-masculine la picături condimentat-orientale. Parfumurile cu care am crescut.
Îmi plăcea cum sună Drakkar Noir. Habar n-aveam cum mirosea, ceea ce e valabil şi astăzi. Avea, însă, în denumirea lui tot ceea ce mi se părea mai bărbătesc: noapte, beznă, căneală şi un strop de poveste fantastică, pentru că eu, în ignoranţa mea, asociam drakkar-ul cu o reprezentare ambiguă şi fără formă, din care decupam contururile unui… dragon. (Nu doar) copilăria legitimează poveşti oricât de abracadabrante.
Adolescenţa a venit cu furtuni hormonale, spuzeli pe faţă, voce ruşinoasă, axile trădătoare, vise de comprimat ani în ceasuri şi… MTV. Dimineaţa, de alungat somnul năclăit printre ochi. Înainte de liceu, de confirmat… nonconformismul vestimentar. La liceu, în pauze (da, aveam televizor cu cablu în clasă, imagine aproape neverosimilă pentru mijlocul anilor 90), de organizat discoteci ad-hoc, spre oroarea profesorilor. Seara şi noaptea, până în primele ore ale dimineţii, adesea inclusiv ca fond sonor pentru vise (nu exagerez, am avut coşmaruri pe Chemical Brothers şi Faithless!). Toate hit-urile, toate videoclipurile, toţi VJ-ii, toate reclamele MTV-ului anilor 90 îmi sunt şi astăzi la fel de vii, pentru că este timpul căruia începuturile mele i se revendică franc, fără drept de apel. Toate reclamele! Stimorol, Mentos – the Freshmaker, Pepsi – the New Generation, Durex – Get It On, Levi’s – 501 The Original Jean şi, mai mereu, Calvin Klein – Obsession şi Davidoff – Cool Water. Imaginarul lor, cu o senzualitate cumva privă de rafinament, brută, directă, strict formală, mi se părea, pe la 15-16 ani, absolutul parfumeriei masculine. Cu primul nu am rezonat în mod deosebit, deşi, privind retrospectiv, scorţişoara şi piperul din el ar fi putut prefigura o preferinţă mult mai târzie pentru acordurile picante, îndrăzneţe, spinoase. În schimb, Cool Water încapsula (precum flaconul însuşi, captiv într-un bloc de gheaţă – cine mai ţine minte?) soare, citrice, muşchi, verdeţuri, valuri, viteză, într-un cocktail din care ieşea, cu stropi şi jerbe de mare, ca în spotul publicitar, bărbatul tânăr, dezinvolt, sigur pe el (adică tot ce nu eram şi mi-ar fi plăcut). Nu spunea cineva că parfumul poate fi unul dintre cei mai mari creatori de iluzii? Am iubit Cool Water, inclusiv felul în care mâna se potrivea pe sticla răcoroasă, ultramarină, sculptată simplu. Am pus în siajul lui, ani de-a rândul, alte mirosuri proaspete, vegetale, luminoase, cinstite: Happy (Clinique), Concentré d’Orange Verte (Hermès), Eau Sauvage (Dior)…
Hugo (Hugo Boss) a fost parfumul studenţiei mele. Proaspăt, dar mai faţetat. Verde, dar mai irizat. Mentolat, dar secondat de un iz lemnos ceva mai profund. Suficient de dinamic cât să rimeze cu (încă) superficialitatea mea, dar destul de construit cât să reflecte o nouă arhitectură interioară pe care începeam să o ridic. Cedru, lavandă, mentă, brad, lămâie. Un tablou botanic al unei transformări căreia mă supuneam cu bucurie şi obedienţă, căci o simţeam drept drumul spre om mare.
Se spune că în viaţă avem o singură mare iubire. În parfumerie, eu, unul, personal, desfid monogamia. Vetiver (Guerlain) s-a furişat în gulerele cămăşilor, în pliurile eşarfelor şi în sertarele memoriei. Un deget a râcâit pământul unei păduri umbroase şi s-a impregnat de toate trupurile ei de licheni, frunze afumate, seve reci, secreţii misterioase, boabe îndepărtate, împreunări de ierburi, scoarţă şi condiment. Nu l-am mai purtat de peste zece ani, dar nu mă îndoiesc că, vorba filmului, undeva, cândva, ne vom reîntâlni.
Pin, piele, ambră, santal, ienupăr. „O să-ţi placă la un moment dat”, mi-a spus mama. A avut dreptate. Mă întorc de câteva ori pe an la el, când vreau să păstrez pe piele dimineţi reci, înţepătoare, ce le urmează unor seri calde: Tsar. Acum câteva zile am făcut cunoştinţă cu Saltus (Liquides Imaginaires) şi cu perdeaua lui de tămâie fumegată pe timp de ploaie într-o pădure de eucalipt.
De câţiva ani, cochetez în mod periculos cu parfumurile orientale, insolente, de ce nu balsamice, izbitor de vehemente. Miere şi şofran, tabac şi ambră, mir şi styrax, vanilie şi oud. Îmi plac probabil şi mai mult poveştile pe care le descriu, cu graţia duplicitară a unui iatagan care urmează contururile alambicate ale unei broderii în piatră sau ale unui mozaic persan. Îmi place Safran Troublant (L’Artisan Parfumeur), îmi plac Tobacco Vanille (Tom Ford), Oud Immortel (Byredo), Volutes (Diptyque), A-Men Pure Havane (Thierry Mugler). Cu Timbuktu, capodopera lui Bertrand Duchaufour, cel care mi l-a şi prezentat drept una dintre cele mai studiate creaţii ale sale, îmi dau seama că arunc o punte din lumea lor spre cea a parfumurilor lemnoase, calde. În Timbuktu fumegă răşini rituale, dar se decojesc şi felii de mango. Cardamomul acid se ia la întrecere cu piperul roz. De câştigat, câştig eu în semnătura invizibilă. Altfel. Dubios. Paradoxal. Original.
Parfumul căsătoriei. Parfumul marilor emoţii. Parfumul interviurilor cu miză, al jachetelor de catifea, al lansărilor, papioanelor, galelor, poplinului, evenimentelor, butonilor, spectacolelor, cupelor de şampanie, reflectoarelor, nodului în gât, uşurării că a ieşit şi stării de bine în propria piele. Acelaşi de o bună bucată de vreme. Terre d’Hermès. Descrierile îi acordă portocală, piper, cedru, patchouli şi grapefruit. Mie îmi miroase a arşiţă mediteraneană, a linişte, a siguranţă, a profunzime. Cred că este unul dintre puţinele parfumuri abstracte, căruia nu îi asociez nicio senzaţie olfactivă, ci numai imagini. Miroase a fular de caşmir, a cravată cu pedigree, a sacou chirurgical tăiat, a conac englezesc de ţară, a bibliotecă ticsită de ediţii preţioase, a simfonie rusească. Mai mult, mie îmi miroase a gât, cercel şi păr lung culcuşite pe umărul meu. Miroase a ceea ce cred eu că este definiţia unui gentleman: un bărbat care face şi dintr-o slăbiciune un atu al eleganţei.
Sunt doar câteva borne ale devenirii, deloc mai semnificative sau mai relevante ca ale altor sute de istorii similare. Nu exală originalitate, nu schimbă lumi, nu adânceşte în gânduri o astfel de călătorie. E doar o invitaţie pentru un răgaz al introspecţiei. O privire sinceră în noi nu are cum să scoată la iveală un parfum banal.
Citiţi şi
Este rar ca bărbații să aleagă lângă ei o femeie profundă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
