Am fost invitată de curând la o reuniune în cerc restrâns, un fel de serată. Din locul în care am stat, l-am putut vedea bine pe invitat, din cap până-n picioare. Era îmbrăcat casual, ca noi, toți ceilalți. Dar ce mi-a atras atenția, au fost pantofii săi: impecabili, curați lacrimă, te oglindeai în ei (erau de piele, nu de lac). Ca și cum o mână m-a tras în timp, mi-am amintit brusc de începutul antreprenoriatului meu în ale insolvenței. Domeniul era nou în România, la fel era și experiența mea de întreprinzător. De fapt, la vremea aceea, în 2002, habar n-aveam ce-nseamnă asta.
Toți angajatorii pe la care trecusem mă dezamăgiseră: îmi păreau că aleargă după cai verzi pe pereți, nu erau eficienți, abordau situațiile din niște perspective pe care nu le-nțelegeam deloc. Așa că am decis să construiesc cu și după mintea mea.
După ce-am pus la punct cele administrative și tehnice, după ce-am trimis sute de oferte pe fax creditorilor din dosare de insolvență (stăteam întinsă pe mochetă și priveam fascinată foile de hârtie înghițite de mașină și scoase pe altă parte), a venit timpul să mă prezint și personal în fața unora dintre ei. Creditori sunt cei care au de recuperat bani, în cazul de față de la o societate insolventă. Ei puteau propune un administrator/lichidator judiciar, instanța lua act. Demersurile mele de a mă face cunoscută lor aveau exact această finalitate. Dacă nu erai propus, rămânea la latitudinea instanței să te numească. Ceea ce pentru mine se traducea într-un dosar la câteva luni. Pentru că eram copilul ploii, nu aveam „spate”, nu aveam relații, nimic. Ceea ce, în domeniu, era esențial la vremea aceea. Eu nu aveam decât dorința de a construi și de a fi pe „picioarele mele”.
Cu speranța în mine cât casa, într-o zi de vineri, am luat la rând sediile bancare din Militari (atunci acolo stăteam). La vremea aceea, băncile erau creditoare în majoritatea dosarelor de insolvență. Și cum nu aveam decât un bilet de RATB, bani ioc, am făcut drumul de la una la alta, pe jos. Când am ajuns acasă, eram plină de bășici și răni, aveam picioarele umflate și pe ici-colo cu sânge. Încă nu plecasem de la ai mei, dar îmi era cumplit de jenă să le cer bani, după ce că nu participam la întreținere. Nu le-am spus motivul real pentru care ajunsesem așa, știam că m-ar fi certat, “Cum să nu ne ceri? Cum se poate așa ceva?”
Pantofii erau plini de praf și-mi păreau obosiți tare. Nu mai știu de cât timp îi aveam, dar îmi amintesc că până în ziua aceea arătau ca oricare alții. M-au impresionat atât de mult, încât mi-am zis că oricâte drumuri voi face, de fiecare dată când ajung undeva, să am grijă să-i curăț înainte. Pantofii sunt parte din ceea ce sunt.
Au urmat ani de alergătură, de dimineață până seara, drumuri bătute cu piciorul, în tribunal, în oraș, la instituții. Aveam mereu niște șervețele puse deoparte în geantă. Mai dificil era când ploua sau era zăpadă: după ce se usca pielea, încălțămintea rămânea pătată. În domeniul juridic, ținuta este una formalistă, serioasă. Ea nu se rezumă doar la îmbrăcăminte, ci la tot ce face imaginea. Și asta include mașina. E o caracteristică a domeniului oriunde în lume, ca un fel de cod.
1953, Still life of pink crepe pump by Capezio
Când îmi priveam pantofii, știam că se vede de la o poștă că merg mult pe jos. Mi se părea că încălțămintea mea strigă în gura mare că nu am mașină. Îmi era jenă. Hainele nu mi-au fost niciodată ultima modă, am fost pe stilul clasic. Nu ieșeam în evidență. Dar pantofii… după câteva drumuri într-o zi, ei spuneau ceva despre mine. Deveniseră un fel de obsesie care nu-mi dădea pace. Singura soluție era să-mi cumpăr mașină. Însă în primii patru ani nici nu mi-am permis să visez la ea. Primeam dosare neînsemnate, onorariile veneau la câteva luni la închiderea procedurii. Insuficient ca să acopăr costurile lunare, dar pentru mine era important că începusem să fiu văzută, „să exist”.
Pe măsură ce petreceam mai mult timp în tribunal, un lucru mi-a atras atenția constant: foarte puțini dintre „rezindenții” domeniului juridic puneau preț pe pantofi. Asta în pofida unei atitudini sau imagini impunătoare, a unor costume la patru ace. Ca și cum picioarele nu erau ale lor. Într-o zi, am văzut un avocat purtându-și roba într-o pungă pe care scria „Jolidon”. M-a făcut să râd instant pentru că m-am gândit la chiloți și sutiene.
Cumva, lucrurile îmi păreau că prind un sens dincolo de aparențe. Am fost mereu un om al detaliilor și nu m-au înșelat niciodată. Doar că încă nu se lipiseră într-un tot. Mi-a mai trebuit timp ca să aflu că, pentru mulți, imaginea afișată era doar o mască.
Cu primul onorariu cu care mi-am putut permite ceva am plecat în vacanță în Austria. La câteva luni după, într-o discuție cu o prietenă, am realizat că făcusem o alegere după instinct și fără să gândesc. Ca un copil care are liber la bomboane.
– Bine că în loc să-ți iei mașină, tu ai plecat în vacanță și aici umbli cu metroul și RATB-ul!!
Nu aș fi putut să neg utilitatea unei mașini, mai ales că geanta pe care o căram toată ziua era plină de dosare și acte, iar hârtia este grea (după ani de cărat genți, ăsta e motivul pentru care am un umăr ușor lăsat), dar când e vorba de priorități, ea nu a fost una de top pentru mine. Și dacă aș fi strâns banii (ceea ce ar fi însemnat timp, pentru că veniturile nu erau constante și erau incerte, iar ca să cer de la părinți n-a fost niciodată politica mea), nu îmi permiteam timpul petrecut în trafic, cel cu parcatul. În zonele unde aveam treabă, tribunal, administrații financiare se găsea foarte greu loc de parcare. Primii patru ani am fost singură la birou, omul bun la toate: instanță, dimineața până aproape de prânz, apoi studiu dosare arhivă, apoi mers la instituții și/sau pe teren la sediile societăților la care fusesem numită, apoi la birou ca să fac acte și documentele din procedură. Aproape mereu eram contratimp pentru că trebuia să mă încadrez în programul instituțiilor. În aceste condiții, mașina era un lux pe care nu mi-l puteam permite.
Pe lista priorităților mele, mașina nu a ocupat niciodată un loc fruntaș. Nu am visat să împlinesc 18 ani ca să pot conduce și nici la o marcă anume. Eram încă în primii ani ai profesiei când îi vedeam pe colegii avocați venind cu mașinile la tribunal și mă întrebam „cum le ajunge timpul să stea și în trafic, apoi atâtea ore în instanță, iar când se duc la birou să întâlnească clienții și să facă actele pentru a doua zi?” Ce nu știam atunci era că fiecare avea cel puțin un ajutor alături, un coleg care se ocupa de administrative. Abia când mi-am permis un colaborator, am înțeles că, odată ce împarți atribuțiile, poți să respiri și ai timp și de parcat și/sau petrecut în trafic.
După patru ani mi-am permis un colaborator. Tot atunci am avut și primul sediu, în sensul de spațiu profesional diferit de garsoniera în care locuiam. Era o cameră mare, de vreo 28 de mp, într-o fostă încăpere administrativă a unei fabrici. Înăuntru clădirea era veche și foarte murdară. Mai erau ocupate doar două birouri, în rest nimeni. De la etajul al II-lea, unde era camera noastră, pornea o scară îngustă și scurtă către pod. Acolo s-a aciuat o pisică și a fătat. Este greu de descris mirosul care ajungea în dreptul scării; câteva luni au trăit și nu au ieșit de acolo. N-aș putea trece peste momentul ăsta fără să-mi amintesc că le dădeam de mâncare, dar pe furiș, să nu mă vadă colegul de birou. Pe atunci, credeam că mi-ar știrbi din autoritate și c-ar râde de mine. Nici nu mai știu cum a aflat, cert este că într-o zi ne-am întâlnit acolo: fiecare le adusese boabe pentru juniori. Așa am continuat un timp: ne țineam respirația și le duceam mâncare.
În clădire, toaleta era pe hol și părea că e dintr-o gară părăsită: ferestrele dădeau către afară, dar nu avea geamuri, ușile de lemn se prindeau cu lanț și curgea doar apă rece. Cum era iarna, vă puteți închipui. În biroul nostru însă, atmosfera era alta. Nu era lux, amenajasem simplu și practic, dar atmosfera insalubră și de părăsire din restul clădirii se termina la ușă. Pe deasupra era și curat. Perioada biroului în acea clădire a fost iar una de mare stânjeneală pentru mine: în fața celor care ne treceau pragul. Locul pantofilor fusese luat de clădire. Evitam cât puteam întâlnirile în acea locație, iar când venea cineva, îmi impuneam să nu las nimic să se vadă. Mă comportam ca și cum spațiul acela mă definea și era confortabil. Nu știu când și ce s-a schimbat, dar jena pentru birou mi-a dispărut după o vreme. Peste ani, privind în urmă, am înțeles că rușinile s-au evaporat pe măsură ce primeam reacții despre noi, ca echipă. Faptul că mi se spunea „voi sunteți serioși, chiar faceți treabă”, pentru mine erau cuceriri de Everest și îmi dădeau aripi, deși nu se concretizau într-o creștere materială.
Au trecut vreo cinci ani de muncă intensă, câte 10-12h/zi, în care, de cele mai multe ori, mâncam o dată pe zi, de cele mai multe ori era iaurt sau chefir, să mănânc în oraș nu se punea problema, în care mergeam singură după debitori în Rahova și Ferentari, în care am făcut două crize de colon și-am ajuns în urgență, în care începusem să fiu atât de activă cum văzusem eu în filmele americane cu oameni de afaceri: era aproape tot timpul nevoie de mine, eram apelată în același timp și pe telefonul fix și pe mobil, cum închideam telefonul, suna din nou. Adrenalina îmi umplea corpul, pe măsură ce activitatea creștea, mă simțeam ca într-o spirală în care urc și urc și urc… Eram în extaz. În același ritm au crescut și veniturile, am început să fiu pe picioarele mele. Ceea ce s-a tradus în a plăti la timp toate datoriile și obligațiile.
A venit și vremea să rămân cu bani în buzunar. Nu i-am folosit avans pentru mașină, ci pentru a pleca-n vacanțe. Când am ajuns să îmi permit două pe an (în locații de trei stele și în jur de două săptămâni), mi s-a părut din nou că am atins cerul! Nu visasem la asta cu ochii deschiși, dar alegerea a venit instinctiv. Simțeam că era tot ce-mi puteam dori!
Timpul a trecut, volumul de muncă a crescut, la fel și echipa. Ani de zile am funcționat pendulând între două griji: să îi motivez pe colegii mei și să fac rost de lucrări. „A avea de lucru” însemna în primul rând continuitate și abia în al doilea rând bani. În dosarele care ni se distribuiau, societăți foarte mici, fără bunuri, onorariile erau fixe. Dar faptul că judecătorii ne numeau din ce în ce mai des, avea un efect important: biroul nostru creștea, iar siguranța zilei de mâine devenea certitudine. Asta a fost una din grijile mele de top. Ştiam din experiența personală cum este, fusese unul din motivele pentru care pornisem pe cont propriu. Iar siguranţa nu se referă doar la bani, ci şi la respect, încredere și responsabilizare. Dădeam atenţie detaliilor, tuturor lucrurilor care se întâmplau sau nu se întâmplau, deja visam mai mult: la o echipă bine închegată care să funcționeze independent de prezența mea fizică în birou. Când am realizat că grijile mele nu mai țin de ziua de mâine, veniturile fiind în continuare la câteva luni, am înțeles că, de fapt, crescusem un pic. Să am mașină deja nu mai era o preocupare și nici un minus în fața celorlalți. Eram la o-ntâlnire când s-a ridicat mirarea de ne-nțeles despre „Cum pot să stau fără mașină? Mai ales în domeniul acesta, ea face parte din etichetă”. Replica pe care am dat-o m-a uimit pe mine însămi:
– Dumneavoastră ați dorit să discutăm situația societății știind că am mașină sau pentru cunoștințele și experiența mea?
Am înțeles că în anii de început, mașina fusese de fapt un simbol, cel al încrederii în mine. Nu mă preocupa s-o am, dar să îmi permit prin munca mea, ceea ce-mi făcea plăcere, era marea realizare.
Situația în sistemul insolvenței nu s-a schimbat, primirea unor societăți de lichidat depindea de un judecător, dar biroul nostru începea să fie cunoscut pentru seriozitate. Dacă la începuturile activității mi s-ar fi vorbit despre cât de important e să fii serios și cum te ajută asta în creșterea unei afaceri, aș fi râs sau n-aș fi înțeles un cuvânt. Acum lucrurile păreau să se lege, mai ales ce citisem cu timp în urmă în cărțile motivaționale.
Pe măsură ce volumul de muncă a crescut, liniștea mea a dispărut de tot. Eram ca un motor în mișcare permanentă. Societăți, oameni, situații îmi intraseră în casă și implicit în viață, responsabilitățile mă copleșeau. Încercând să găsesc soluții, fără să știu, am învățat „delegarea de atribuții”. Nu din cărți, ci aplicat după mintea mea: nu mai făceam față și prezenței în instanță și situațiilor concrete de rezolvat și email-urilor și întâlnirilor. Viața mea socială e devenit tot mai săracă până aproape că a dispărut. Timpul meu liber se rezuma la câteva ore, duminică după-amiaza.
Timpul în care simțeam că trăiesc era în cele două vacanțe. Chiar și așa, aveam nevoie de aproape o săptămână să mă descarc de oboseală și să intru în stare de relaxare. Nu eram total ruptă de activitatea de la birou, țineam legătura cu colegii. Dar lucrurile căpătaseră independență, pusesem pe picioare un minisistem care funcționa independent de mine. Ne sfătuiam doar pe lucrurile mari, importante, iar ei mă protejau cât puteau de mult. N-am să uit niciodată acea săptămână de Crăciun la Viena, înainte de a merge la ski. Un oraș plin de atmosfera sărbătorilor, în care n-ai cum să nu simți bucurie. Eu mă plimbam prin el ca un robot. Nu înțelegeam nimic din ce era în jurul meu, vedeam că totul era frumos și așa cum îmi dorisem. Am plecat din Viena cu sentimentul că văzusem un film bun, dar care nu mișcase nimic în mine. Încă mai aveam nevoie de odihnă. Când am ajuns în St. Anton am Alberg, stațiunea de ski, era seară. Plin de zăpadă, luminat ca în povești, a fost pentru prima oară când am realizat că sunt în vacanță. Cu toate astea, primele două zile am părăsit camera doar ca să mănânc. Restul timpului l-am petrecut dormind. În ziua a treia, când am ieșit din casă pregătită să trăiesc, parcă am văzut pentru prima de când eram plecată, oamenii. Erau veseli, se bucurau de viață, vacanță, de vremea superbă de iarnă.
Pentru prima oară, mi-am pus întrebarea „Încotro mă-ndrept, de fapt?” Să muncești până la epuizare ca să plătești vacanțe din care parte le petreci dormind sau stând în pat, era asta o viață? Cu siguranță asta nu-mi dorisem niciodată. Din contră, visasem la o viață echilibrată, presărată cu de toate.
Dar într-o meserie ca cea de lichidator, la nivelul unui birou mic, este aproape imposibil să găsești echilibrul între viața privată și muncă. Răspunderea este personală și mai mult, dacă ești și o persoană serioasă, nu îți permiți delegări de atribuții de care să nu ai habar. Pe de altă parte, câștigurile nu sunt constante decât dacă administrai sau lichidai societăți mari, cu bunuri. Iar să ajungi cu astfel de societăți în portofoliu, însemna fie să ai o conexiune bună la judecători, ceea ce nu era cazul meu, chiar dacă mă știau ca pe un om serios și îmi distribuiau lucrări, fie la administrația financiară care era creditor majoritar în cele mai multe dosare, fie să ai acces la niște medii de afaceri sau relaționale ca să fii propus de societatea insolventă. Eu nu mă încadram niciunde. Ce ne-a asigurat supraviețuirea și continuitatea erau dosarele cu societăți mici, în marea majoritate.
Pe de altă parte, oamenii cu care ai de-a face în lichidări, ca și situațiile în sine, nu sunt tocmai plăcute. Sunt dificile, de lipsuri, de datorii care trebuie plătite, de credite ce nu se pot acoperi, de informații pe care cei în cauză nu le dau de bună-voie, de mult ascunziș și teamă. Cu cât sunt mai multe de ascuns, cu atât cei din interiorul societății nu vor să colaboreze și atunci profesionistul lichidator se transformă într-un fel de jandarm. Eu, care avusesem înclinații literare, care mă pregătisem pentru facultatea de litere, începeam să cresc într-un mediu în care nu mă regăseam. Îmi dezvoltam abilități, aptitudini, deveneam mai prinsă în realitate, dar în egală măsură mă depărtam de natura mea.
Se făcuse de anul 12 al biroului, când am început să mă foiesc tot mai mult în viața mea. Zi de zi în centrifuga de probleme, niciodată sfârșite, mi-am dorit să plec tot mai mult și departe.
S-au ținut lanț niște ieșiri în Europa, apoi am bătut către o zare lungă, Asia. Două luni.
Plaje din Tailanda, Malaezia, natură, libertate, oameni, locuri, experiențe noi. A fost vremea în care m-am întâlnit cu mine însămi. Plăcerea de a scrie a ieșit la suprafață, am știu atunci că trebuie să pun punct activității în lichidări. Nu îmi mai puteam permite să mă irosesc. Tocmai eu, care spuneam că e important cum trăim, pentru că a doua oară nu mai trecem prin același moment. Nu știam încotro o voi apuca, dar știam că venise timpul schimbării. Fără să-mi dau seama, în acea vacanță m-am întors la plăcerea de a scrie. Postam destul de des la „Note” pe facebook, impresii, întâmplări, despre oamenii pe care-i întâlneam și locurile în care eram. M-a întors acasă hotărâtă să renunț la meseria mea. Brad Florescu, în a cărui tură fusesem în Tailanda, m-a întrebat dacă nu vreau să scriu un articol pentru Tedoo.ro despre toată experiența. Succesul pe care l-a avut „Două luni în Asia. Ieșirea din labirint” mi-a arătat direcția de mers: scrisul. Mi-au mai trebuit încă doi ani ca să mă pot încheia activitatea. Am continuat călătoriile. De astă dată, Europa, Spania tot pentru mai mult timp. Abia de câteva luni de zile am început să mă ocup de ce-nseamnă construirea unui brand, la nivel profesionist. Trebuie să câștig bani din ceea ce fac și cum nu am o pregătire în domeniu, m-am dat pe mâna unor profesioniști.
Când scriu aceste rânduri, a trecut deja un an de când am ieșit din lumea juridică. În ultimele luni am scris o carte, a cărei lansare bate la ușă. Povestea este inspirată din realitate, personajele principale sunt cei trei pisoi ale căror vieți le-au fost salvate de părinți. „Frământările unui pisoi salvat”. Eu îi spun cartea cu două chipuri: pentru copii este o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, pentru adulți este povestea unor căutări și îndoieli personale.
Privită din afară, poate că viața mea pare ideală și de invidiat. Câțiva oameni au avut curajul să recunoască cu glas tare „că ar vrea să aibă un job ca al meu ca să se plimbe cât mă plimb eu”. Vorbele lor m-au bucurat și surprins în egală măsură. Știind câtă muncă, griji și frământări au fost în spate, nu m-am gândit că viața mea ar putea fi etalon. Privite din afară, viețile celor din jur ni se arată în momente: frumoase, vesele, fericite, triste, grele. La fel ca și pantofii care șterși bine de praf ascund că purtătorul lor a mers prea mult pe jos. Și dacă sunt și de calitate, potriviți la o ținută pe măsură, ei pot vorbi chiar de un statut social. Dar iarăși sunt momente din viața unui om. Cine este el cu adevărat și ce a făcut „pentru” acel moment, cei din afară nu avem habar. Alergăm după fericirea care are niște standarde, ne chinuim să încălțăm, după împrejurări, tot felul de pantofi sau să avem tot felul de mașini. Fără a ne opri o clipă și a ne-ntreba dacă toate măsurile după care ne ajustăm ni se potrivesc cu adevărat!
Pe Maria o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Patru lucruri pe care să le știți atunci când alegeți anvelopele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
