Era ora 11.00 când ceasul de pe Big Ben-ul Parlamentului Britanic își umflase plămânii să bată în onoarea Alteței Sale, dar și pentru bucuria turiștilor adunați cu aparatele lor de fotografiat în fața lui.
Deși nu eram turist, am pus și eu iute ochiul în ferestruica de imprimat memorii și am făcut… clanț. M-am uitat din obișnuință încă odată la pantofii mei noi, proaspăt încălțați, pe urma la poza de pe display-ul aparatului de fotografiat. Ce bine ar fi să captezi și să ții la nesfârșit stările de fericire care vin atât de rar, m-am gândit.
O luasem așa, hoinărind, să uit de tot ce mi se întâmplase. Eram în război cu toată lumea și chiar cu mine însumi. Nimic nu mai mergea, nici fericirea, nici iubirea. Înțelegeam că e omenesc să mori în inima cuiva dar, totuși, sunt lucruri pe care le accepți cu greu. Mergeam prin acest oraș străin și imens ca un ocean, căutând cutiile negre ale acestei prăbușiri.
Am trecut podul peste Tamisa așa, fără să realizez de ce. Mergeam și mă uitam la pantofii mei Burberry care mă duceau undeva, într-o direcție necunoscută. Am coborât scările și m-am așezat pe una din băncile de pe chei. M-am uitat în apa râului unde se oglindeau picioare mele și am început să-mi amintesc de primii mei pantofi.
O ușoară durere a început să se plimbe prin interiorul meu, ca un strop de ploaie care se prelinge pe un geam de sticlă. Mă căpătuisem cu ei din întâmplare, pentru că îi primise tata la magazinul unde lucra, cu destinație strict nominală: pentru fiul secretarului de partid. Eram alături când venise să-i măsoare. Secretarul, încurajat de tata, trudea de zor, transpirat, să bage pantofii de marcă ЦЕБО pe picioarele butucănoase ale odraslei de partid.
Eu stăteam cățărat pe tejghea și dădeam din picioare, nerăbdător. Aveam un gând ascuns: să nu-i vină acești pantofi niciodată în viață, și cumva, printr-o minune, să-mi revină mie. Erau dintr-o piele fină de culoare maronie intensă cu găurile de la șireturi mari și botul pătrat. Se potriveau mănușă la pantalonii mei cloșați cafea cu lapte, primul experiment al modei avant-garde realizat cu brio de Dora, o fată bătrână și meșteriță de marcă din orășelul nostru, maritată cu mașina de cusut. Așa glumea lumea despre ea.
Parcă mă vedeam cum ajung la serata de dans de sâmbătă seara, îmi scot cizmele de cauciuc, murdare de glodul primăverii, le arunc undeva în colțul garderobei, îmi pun pantofii mei noi și pășesc spre Alexandra, fata de care erau îndrăgostiți toți băieții din școală și mai ales odrasla de partid.
Toți se opresc intimidați de stilul meu unic și de pantofii maronii de firmă ЦЕБО. Alexandra părăsește odrasla de partid cu care dansa, sare în brațele mele și rămânem doar în doi pe ringul de dans. Eram cei mai buni dansatori din școală. Din difuzoarele de marca Doina răzbate vocea tenorală a lui Ion Suruceanu, ”Iubiti Învățători”.
Cei care sunt vizați în cântec stau cu privirile grămadă pe noi, murmurând ca un cor madrigal “Ce pereche, Doamne, ce pereche, curat născuți pentru facultatea de artiști”….iar noi cu Alexandra, după un rond triplu, ne ridicăm sus de tot ca doi acrobați sub cupola circului, lăsând în urmă băsmăluțele lor umede de lacrimile bucuriei și placatul cu inscripția ”Școala mea dragă, începutul vieții mele, nicicând nu te voi uita”. Din urma noastră aleargă desculț, ca după un balon pierdut, odrasla de partid, strigând: ”Șireturile… leagă șireturile”….
Asta a fost fraza care m-a readus la realitate.
”Șireturile, leagă șireturile, doar nu vei umbla cu ei așa, băi dandanache”, urla baritonal și transpirat șefu’ de partid.
Ce se întâmplase între timp: tata, fiind un comerciant iscusit, a găsit undeva niște ciorapi de capron și cu eforturi comune au reușit să bage picioarele odraslei în pantofii destinați de către soartă mie.
Dolofana creatură stătea în picioare în mijlocul magazinului ca o jucărie roly poly, scâncind patetic:
“Mă strâhâhâhâhâng…..”
La un momentdat, șefu’ de partid s-a uitat la mine ca Prințul la Cenușăreasă, a înjurat și a zis hotărât:
”Bre, artistule, ia încalță-i tu”. Am sărit iute de pe tejghea, lăsând-o pe Alexandra suspendată ca pe un vis frumos, să salvez odrasla capturată de papucii ghinioniști.
S-a uitat la mine cu jind, dar și cu un fel de sentiment de ușurare, și mi-a mormăit:
”Să-ți dau și ciorapii”?
Până își terminase fraza eram deja în pantofi, defilând ca pe podiumul ”Fashion week”.
”Ia uite, bre, parcă îs scriși pe al tău” comentă cu invidie șefu’.
”Ah, dar ce facem?”, zise tata cu dublu sens, știind cât de mult visez la așa ceva și că așa pantofi nu vin de la baza centrală pentru orice muritor de rând, fie el chiar și fiul șefului de magazin. Ar fi mare păcat să-i ducă înapoi.
”Păi ce să facem, scrie că i-am luat eu și să-i poarte sănătos al tău, că de la vară e de facultate. Da, al meu să umble în opinci, că alea încap pe orice picior”.
Nu am exteriorizat bucuria să nu creadă tata cine știe ce, dar la fluturii din stomac pentru Alexandra se mai adăugase o implozie de bucurie modelatoare. Acești pantofi aveau ceva magic, pentru că odată nimerit în ei îmi dădeau o ținută aparte, una mai aeriană, mai demnnă, mai sigură.
Până la plecarea la facultate nu am prea putut să mă bucur din plin de pantofii mei ЦЕБО, pentru că îi puteam încălța doar cu autorizația mamei. În ciuda tuturor argumentelor mele și a comportamentului mega exemplar, am primit avizul pozitiv din partea ei doar de trei ori. La Paști, când au venit nașii mei de botez, la ziua mea, cât au stat oaspeții importanți, și la balul de absolvire cu restricții; doar în sala festivă.
Când mi-am făcut micul bagaj să plec în lumea mare am întrebat-o pe mama:
“Pot să iau și pantofii?” S-a lăsat o tăcere de parcă așteptam ani de zile răspunsul ei.
S-a uitat la mine cu niste ochi leiți ca ai mei. Aveam un sentiment, de parcă ochii mei se uitau în oglindă, și a zis cu zâmbetul cu care m-a petrecut în clasa întâi:
“Vezi tu, dragul meu, de acu’ înainte, ai tu grijă când îți pui pantofii ăștia frumoși, eu doar o să mă rog lui Dumnezeu să nu-ți intre vreo pietricică în ei să-ți chinuie mersul”.
Stăteam în stație cu prietenul meu Sebi, poreclit Esenin, din cauza văditei lui asemănări cu poetul, dar și a talentului său literar, așteptând autobuzul spre marele oraș, gândindu-mă la ce mi-a zis mama, dar și la proorocirea care fusese făcută de un actor adevărat despre destinul meu artistic. Pentru că eu și Esenin, în taină, acolo mergeam, să dăm la teatru.
Proorocirea se întâmplase cu câteva săptămâni înainte de plecarea noastră. Bunicii lui Esenin mai aveau vin rămas pe fundul butoiului și în timp ce erau în vie să pregătească roada pentru toamna care vine, am reușit să sustragem un borcan de trei litri, ce e drept cam cu floare deja, și să ajungem cu el la hotelul din centru raional unde își odihneau actorii veniți în turneu talentele.
Recepționista, o mamă de vocație, tocmai îi explica la telefon copilului ei cum să încălzească ciorba să nu fie nici fierbinte, da’ nici rece. La întrebarea noastră, unde stau actorii, preocupată de povara instrucțiunii gastronomice, ne-a răspuns:
В шестом” (în numărul șase) și ne-a făcut cu mâna să trecem, fără să ne mai ceară vreun act pe care, de fapt, nici nu îl aveam.
Ne-am oprit la ușa cu numarul șase, smeriți și emoționați ca în fața judecății de apoi. Esenin a scuipat în palme și și-a netezit bretonul bogat, eu mi-am făcut cruce cu limba așa cum m-a învățat bunica, am repetat în gând primele rânduri ale poeziei pe care o pregătisem în caz că mă întreabă, și am ridicat mâna să bat. Esenin m-a oprit brusc și a zis:
”Eu tare vreau la WC”. După miros am și localizat toaleta care era în coridor. Colegul meu cu semnul confortului pe față a revenit de acolo hotărât. Am bătut. De după ușă a răspuns un bas plictisit:
”Hai, domle, că încă nu sunt directorul teatrului și nici emerit”. Esenin m-a tras de borcan îndemnându-mă s-o luam la sănătoasa. Dar tocmai în clipa decisivă ușa s-a deschis și în prag a apărut proprietarul basului plictisit, un bărbat cât un munte, cu mustăți, cioc și burtă de director. Era îmbrăcat în capot din care văzusem numai în filmele cu Stan și Bran. S-a uitat la noi de jos până la jumătatea lui, pentru că noi fiind cam aschimodii, doar până acolo ajungeam, și ne-a întrebat pe cine căutăm.
Aici Esenin a dat dovadă de un curaj și o abilitate de vorbitor care m-a dat pe spate. Ce-i drept, până la un moment.
“Suntem absolvenții, dar și eminenții clasei a 10 A și B”, a început Esenin cu o cantilenă și un timbru beliganian.
“Vă admirăm talentul de actor și am dori să vă urmăm calea grea a slujitorilor Thaliei, și dacă puteți să ne acordați câteva clipe de atenție, să ne dați o povață utilă care ne-ar îîîî …..asta… să îîîî”, aici Esenin a dat un chix, pe urmă a tușit sec, ca pe urmă să se retragă cu totul.
“Aaaaaaa, am înțeles puștiule”, a preluat basul plictisit. “ Da’ acolo ce aveți?”
Era tura mea de manifestare și, fără sa mă gândesc, am zis pe un tot vivace și solemn cu o exagerată deschidere a cavității bucale.
“Vin”.
Cam la asta s-a rezumat intenția cuvântării mele, restul rămânând sub forma unui monolog interior.
“Ha, scurt și cuprinzător”, a sunat basul mult mai jucăuș.
Ne-a tras înăuntru și foarte excitat a băut pentru succesul nostru, pe urmă pentru teatru și artă în general, pentru Cehov și Shakespeare separat, și pentru Mihail Franțovici, lucru care a rămas o enigmă pentru noi și pe care am descoperit-o mult mai târziu. Mihail Franțovici fiind contabilul teatrului și omul care dădea salariul în turnee.
După ce s-a instalat în fotoliu aprinzându-și o țigară, a continuat cu basul lui mult mai sonor decât la început.
”Hai, zi tu, puștiule, ce știi” și degetul lui de ciclop a punctat spre inima mea care bătea să evadeze.
Am făcut un pas înainte și am zis că voi citi o poezie proprie, și i-am dat drumul.
Era un poem naiv scris în noapte de ajun, de genul:
Voi părăsi această clasă
Voi parasi acest careu
Dar visul că-mi vei fi mireasă
Mă va întoarce-n sat mereu
Sigur că sursa inspirației era Alexandra. Maestrul m-a ascultat cu atenție, sorbind lacom din țigară.
După ce mi-am făcut programul a intrat Esenin la bătaie. Copleșit de atenția cu care am fost ascultat, a hotărât și el să recite ceva din creația proprie.
După încheierea audiției, verdictul a fost scurt și catastrofal. Maestrul, care dăduse peste cap cam un sfert de borcan în timpul audiției, a zis cu un aer de profet, luându-ne în ordinea evoluării:
“Dumneata mergi la litere că aici ești tare, ai talent, ai fler și metaforă. De teatru, uită! Iar dumneata ești un actor din născare, ești făcut pentru asta. Vei fi June Prim până la adânci bătrâneți”, a încheiat el ciufulind bretonul lui Esenin.
Mergeam spre casă ca un cadavru, doar Esenin din clipă în clipă mă înghiontea și îmi amintea că mai sunt viu și că tristețea mea nu avea nicio noimă, pentru că ghicitul ăsta în drojdiile de vin e ca și cum ai scrie cu degetul pe apă.
Așezați în cârcă unu la celălalt, pe propriile valize, mergeam cu Esenin spre marele oraș, orbiți de soarele dimineții care bătea ca un reflector de teatru peste fețele noastre abia ieșite din copilărie.
Peste câteva ore intram pe ringul cel mai nemilos unde căderea te așteaptă la fiecare pas, indiferent de ce brand îți sunt încălțările.
Nu am arătat nimănui pantofii mei ЦЕБО pâna la examenul de specialitate, adică proba de actorie. Eram superstițios, mai ales că un asemenea accesoriu ar fi atras invidie.
După ce colegii de cămin, solidari cu mine, m-au pus la patru ace, a venit și timpul surprizei. Am deschis cu grijă valiza și am scos pantofii care nu au reușit să danseze cu Alexandra. Erau înveliți într-un ștergar de in țesut de bunica. I-am dezvelit ca pe un obiect rarisim și i-am pus pe podea. Era ceva neobișnuit în vremea ceea. Un Bentley parcat între Moskvich-uri, un Ferrari oprit la o stație PECO, sau un Harley Davidson pe ulițele satului. În cămașa neagră, brodată, de la Tudor, și în pantalonii mei cafea cu lapte de la Dora, m-am așezat pe pat, am scos lingura de încălțat care venise împreună cu pantofii și am început ritualul.
Am întins degetele piciorului stâng lunecând gingaș în interior, am pus lingura între călcâi și marginea pantofului, și am apăsat ușor piciorul. S-a auzit un sunet tandru, ca o șoaptă de acceptare. L-am încălțat și pe cel drept, am legat strâns șireturile de piele și m-am ridicat. Eram din nou acela, ca în visul meu, cu Alexandra la serata de dans. Pantofii mei noi mă duceau pe un drum nebănuit încă. Era primul meu examen în lumea mare, era primul nostru examen de rezistență.
Am intrat în sală. La o masă lungă stăteau membrii comisiei de examinare. Fumau toți ca în ”Pescărușul” lui Cehov. M-am instalat în fața lor și am rostit cu o voce care venea din călcâiele de piele ale pantofilor mei, bine lucrați:
Grigorie Vieru ”Cămașele”.
De după masa fumătorilor a răsunat o voce care a intrat ca un șarpe în urechile mele, distrugându-mi pentru un timp destinul.
“На руском молодой человек на руском” (în rusă tinere, în rusă).
Nu că aș fi avut ceva cu rusa sau alte chestii de genul asta. Pur și simplu nu eram pregătit de așa ceva. Era o veste de un context ireparabil. Din cauză că nu am fost la consultațiile pregătitoare, nu știam de așa schimbare. Nu am fost anunțat nici la comisia de înmatriculare că anul acesta cursul de actorie e în rusă. Secunda în care trebuia să iau o decizie a durat un secol. Aveam sentimentul că totul s-a ruinat și că nimic nu mai are sens. Aerul îmi intra cu greu în plămâni. Am ridicat capul neputincios și am privit peste perdeaua de fum unde stătea plutonul execuției mele. Mă gândeam la Alexandra, iar din stolul de fluturi din stomacul meu, un nod imens s-a ridicat în gât. L-am ținut cu forța acolo unde s-a oprit. Eram un început de bărbat și nu cădea bine să plâng.
Cu demnitatea cu care m-au adus, pantofii mei de la tata m-au scos din acea sală străină mie, din fața unor oameni care fumau și vorbeau de ale lor habar neavând ce lovitură au dat unui vis fraged format în castitatea văilor și a livezilor de cireș, unde citeam în taină Chira Chiralina, prima carte românească adusă de unchiul meu de la București.
Eram tot atât de străin cum erau și pantofii mei în lumea pantofilor din jur. Era primul nostru faliment.
Profeția cu ghicitul în drojdii de vin nu s-a adeverit. Totul a fost, de fapt, invers.
Esenin a picat la actorie și a intrat la litere devenind un scriitor pe care îl admir, iar eu, cu mulți ani mai târziu, m-am făcut actor.
În anul doi, iubita mea mi-a făcut cadou o pereche de pantofi de la Clarks. Pe cei vechi, încă într-o stare perfectă, i-am dus tatei. În toamna aceluiași an a murit, rugând să fie înmormântat în ei.
O ploaie măruntă începu să se aștearnă peste râul Tamisa, deformând oglinda apei cu imaginea pantofilor mei noi. Nu m-am grăbit să plec. Mi-am tras peste cap gluga de la scurta impermeabilă și m-am pornit lent.
Când am ajuns la mijlocul podului aproape că nu mai era nimeni în jur. Am aprins o țigară și m-am uitat pe partea de vizavi. Unicul rămas pe pod era cimpoierul scoțian. Cânta ceva duios și pasional. După ce și-a terminat cântarea am stat așa, unul în fața celuilalt, pentru câteva clipe. Am trecut pe urmă strada și i-am dat zece lire. Am fumat pe rând din țigara mea, ca doi tovarăși de arme, pe urmă am plecat.
Ploaia mă mângâia din față, iar din spate, ca o rază de soare, mă încălzea doina cimpoierului scoțian.
Gregor Fodorovski
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
