„Admirația este o oboseală pentru specia umană.” Honoré de Balzac
Azi-dimineață mi-am călcat o cămașă și o pereche de pantaloni conici. Nu știu de ce. Oricum, am sfârșit prin a mă îmbrăca într-unul dintre aceleași tricouri și aceiași jeanși uzați de atâta purtat și atâta spălat. Am deschis dulapul în care stau prăfuite aproape zece perechi de pantofi cu toc și mi-am ales aceiași teniși torturați și ei de vreme și de apă. Înainte să plec la job, m-am oprit la magazinul de la colț să-mi iau țigări. N-aveam chef. De job, de oameni, de dimineața umedă și sufocantă. De țigări, da. În fața magazinului am găsit-o pe aceeași doamnă care în fiecare dimineață își cumpără țigări la bucată, își ia cafeaua de la automat și mă-ntreabă ce mai fac. I-am aruncat un „Bine. Mulțumesc” protocolar și am intrat. De obicei, se mulțumea cu atât. De data asta, nu. S-a proptit de tocul ușii, a tras cu sete din țigară și a început să-mi vorbească.
– Dar ce se întâmplă cu tine?
– Poftim?
– Te observ de câteva luni bune. Nu mai ești ca înainte.
– Nu înțeleg la ce vă referiți.
– Știi că eu stau la două blocuri de tine, nu?
– Știu.
– Ani la rând te-am urmărit de pe geam cum plecai la muncă dimineața. Mereu aranjată. Mereu elegantă. Nu-ți lipseau rochiile și pantofii cu toc. Erai foarte frumoasă. Te admiram.
În clipa aia, m-am blocat. Mental. Lucru care mi se întâmplă foarte rar. M-am blocat pentru că primul instinct a fost să-i zic „Vezi-ți, femeie, de treabă și lasă-mă cu întrebările astea stupide!”, mă rog, folosind alte expresii de la noi din cartier, sinonime cu felație, dar ar fi fost de prost gust. Aș fi vrut apoi să-i explic cum nu mă admira pe mine, căci nu mă cunoștea. Nu știa dacă arunc țigările pe geamul de la mașină, dacă aș ajuta un bătrân să treacă strada, dacă aș salva un maidanez abandonat la tomberon și l-aș ajuta să-și găsească o casă, dacă sunt obsedată de filme porno sau scriu poezii – nu că cele două s-ar exclude reciproc, dacă mă implic în cauze umanitare sau trăiesc ca și cum eu aș fi buricul Pământului. I-aș fi răspuns că atâția ani a admirat o imagine pe care am proiectat-o pentru a-mi juca rolul într-un decor social epuizant psihic. Din nou, ar fi fost de prost gust. Căci nu ar fi înțeles. Norocul meu a fost că pastilele începuseră să-și facă efectul și-am încercat să-i răspund în așa fel încât să salvez și ultima fărâmă de admirație pe care, poate, încă mi-o purta. Căci mereu am fost politicoasă.
– Am schimbat jobul. Și aici o ardem pe modul mai nonconformist.
– A… Păcat de tine…
Mi-am luat țigările și am plecat. Probabil a preschimbat admirația în milă. Dar ea să fie fericită.
Guest post by Remina Radu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Despre idolatrie și alte rătăciri
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
