Azi e ultima zi când ne mai citim sub pseudonimul ăsta. Nu, nu vă speriaţi, n-am (cel puţin nu azi) de gând să mă sinucid. Numai că Alter Ego o să moară azi de moarte naturală. Şi asta fiindcă maurul şi-a făcut datoria. A ocrotit ego-ul meu real care nu a putut cere ajutor atunci când se făcea bucăţi. Acum, când în sfârşit îmi pot pune vesta de salvare anti-depresie, nu, n-am ajuns la liman, dar în sfârşit am de ce mă agăţa şi în sfârşit am ajuns călare pe curenţii care duc la mal, Alter Ego nu mai e necesar.
Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi ajutat. Mai ales Adrianei, care m-a ţinut de mână printre nenumărate lacrimi.
Vă mulţumesc şi celor care m-aţi criticat, deşi am ales să nu vă aud.
Îi mulţumesc în mod deosebit celei care mi-a spus să mă desprind de oamenii urâţi din jurul meu. Şi-mi cer scuze că mi-am acoperit ochii să nu mai văd trădarea, mi-am înfundat mai temeinic urechile decât Ulise pe ale marinarilor lui ca să nu mai aud adevărul, mi-am tras costum de latex să nu mai simt minciuna, mi-am ars limba ca să nu mai gust otrava trădării şi mi-am prins cleşti pe nas să nu mai simt duhoarea în care m-am bălăcit.
Omul pe care l-am iubit din tot sufletul nu există. A existat doar în mintea mea. În ultimul an mi-am împărţit casa, trupul şi sufletul cu un psihopat şi cu un hoţ.
Trebuie să recunosc, e genial. A ştiut să mă momească genial. Mi-a câştigat încrederea pretinzând mai ales că are un rang pe care nu-l are. Şi-a consolidat legătura de încredere minţindu-mă că a trecut printr-o experienţă similară şi ajutându-mă să ies dintr-un episod de depresie trecută. Dar a făcut-o numai ca să înveţe cum să-mi rupă pământul de sub picioare. Căci ce poate fi mai flatant pentru un psihopat decât dragostea necondiţionată a unei femei? Numai distrugerea acelei femei într-un mod atât de pervers încât să nu o lase să vadă decât sprijinul pe care i-l acorda.
A început cu lovituri mici, pentru care nu era vinovat. Mereu îl provocau alţii, mereu îl stresau alţii, inclusiv subsemnata. Dar dacă acasă nu se manifestă liber, atunci unde să se manifeste? Ce conta că dând ”acasă” nu putea da decât în mine. Eu eram cea care era prea fragilă şi – aici totuşi are dreptate – mă răneam singură.
A continuat cu lovituri mai dure. Cât să mă facă praf psihic. Fiindcă dacă eu nu-s bine psihic, fizic pic. Cu zilele, cu lunile. Şi o femeie imobilizată, ruptă de tot e mult mai puţin probabil să poată să vadă întreg tabloul. E mai susceptibilă să vadă ce i se spune să vadă. Şi anume că el nu a vrut decât să mă protejeze de lumea rea din jur. Că el mă iubeşte mai mult decât ochii lui din cap şi ar face orice să mă ştie bine şi fericită.
”Dacă mă iubeşti, ai încredere în mine”. Nu cred că o să mai pot să aud vreodată această frază. Nu ştiu dacă o să mai pot avea încredere în cineva. Nu ştiu dacă îmi voi mai permite vreodată să am încredere în capacitatea mea de a discerne minciuna de adevăr.
Şi dacă până acum am schiţat sumar numai profilul psihopatului şi din cuiele înfipte-n suflet numai pentru distracţia lui bolnavă, lovitura de graţie a fost furtul din casa părinţilor mei. Pentru care sunt extrem, extrem de vinovată deoarece i-am facilitat accesul acolo, ba chiar l-am trimis acolo în absenţa părinţilor ca să facă în locul meu nişte treburi mărunte când eu nu mă simţeam în stare să mă duc.
Şi la fel de vinovată sunt pentru faptul că acum părinţii mei se simt nesiguri în propria lor casă şi se tem pentru vieţile dânşilor. Fiindcă eu l-am adus în vieţile noastre pe infractor şi din cauza mea ne ştie toate vulnerabilităţile.
Nu neg, am probleme mari cu ai mei care au făcut nişte greşeli uriaşe cu mine încercând să fie bine. Însă indiferent de cât de tare simt nevoia uneori să îi strâng de gât, sunt părinţii mei şi nu meritau un astfel de tratament din partea unui om care le-a câştigat încrederea.
Anul trecut a fost iad curat pentru mine. Însă spre final începuse să se liniştească. Şi am avut singură mângâiere pentru tot iadul îndurat faptul că bărbatul meu mă iubeşte, e lângă mine şi la bine şi la rău şi e în stare de orice sacrificiu ca să ne fie bine pe viitor.
Anul ăsta după un cutremur de gradul 9 pe Richter Emoţional se arată mai liniştit. Însă sunt condamnată ca pentru tot restul vieţii mele să plătesc preţul de a mă fi îndrăgostit de un infractor şi de un psihopat. Deci tot în iad o să rămân, orice aş face, fără nicio posibilitate de scăpare.
Nu am o încheiere optimistă. Nu am decât un sfat pentru toţi cei care au citit rânduleţele mele. Oricât de îndrăgostiţi aţi fi, verificaţi-vă partenerii la sânge înainte de a le oferi o bucată de suflet. Dacă nu au nimic de ascuns, vor înţelege. Dacă nu înţeleg, înseamnă că au de ascuns. Şi de acolo se vor târî toate lighioaiele iadului.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
