Da, n-am scris greşit, rele suntem. Nu ne mai ajunge comparatul, măsuratul, calculatul, cântăritul cu… privirea. Suntem mutate parcă brusc de pe Venus, pe Marte, ne măsurăm, scuzaţi limbajul prea neacademic pentru revolta-mi interioară, până şi găurile pe unde ne scoatem copiii. Prea grav nedefinite şi-ameţite, de ne limităm condiţia maternă şi bucuria nemărginită de-a fi mame, la cât de departe de ombilic se află locul pe unde ne aducem pe lume copiii. De parcă a fi mame e un proces sau calcul bine definit, ce începe la momentul X, se termină în punctul Y şi dă cu plus sau cu minus în funcţie de… cezariană sau naştere naturală.
Cine citeşte şi observă de jur împrejurul său ştie la ce mă refer. Nu judec, nu arunc cu pietre, destul o fac alții, de parcă am fi un pic decerebrate şi-obligatoriu marcate, şi-așezate în rastel… Din contră, vă laud şi mă aplec în faţa tuturor. Oricare dintre voi care aţi ajuns până la momentul unei alegeri meritaţi o mică statuie. Voi, toate cele care creşteţi ce-a fost scos sau a ieşit natural din voi, meritaţi toată iubirea de care deja vă bucuraţi. Nu-i puţin lucru să ceri şi să primeşti o minune sau să te trezești cu ea peste tine…
Mă întristează că, poate, prea obosite, prea nedormite, vă simţiţi nepreţuite şi v-arătaţi cu degetul. Prea judecaţi şi minimalizaţi opţiunile şi trăirile diferite de cele personale… Parcă noi veneam de pe Venus şi eram calde, paşnice şi bune, echilibrate în nebunia noastră, şi-i luam pe ei, războinicii de pe Marte, să-i domolim şi să-i iubim. Parc-aşa era povestea, ori eu, pesemne, m-am rătăcit între timp pe altă planetă…
Toate sunteţi minunate şi dacă nu-i nimeni grăbit să v-o spună şi nici statui cu chipurile voastre încă nu-s, priviţi-vă copiii. Îi iubiţi cu fiecare fărâmă din voi şi v-aţi da aerul pe care-l respiraţi pentru vieţile lor. Mai contează cum şi pe unde au ieşit?! Sunt fericiţi şi sănătoşi lângă voi? Au crescut şi vi se pare că timpul s-a scurs prea repede şi n-aţi apucat să vă bucuraţi îndeajuns de ei? Fiţi fericite, trupurile voastre i-au adus pe lume…
Cu siguranţă va dori cineva, supărat poate pe mine, să mă-ntrebe, iar eu să răspund: da, eu am născut de două ori prin cezariană! Prima, la 40 de săptămâni fix, motivul -distocie de bazin. Pe româneşte: eu am un metru jumate’, iar copiii mei s-au luat la trântă cu genetica (nici tatăl, fizic, nu-i de teapa lui SUPERMAN). La cea de-a doua, 39 săptămâni şi câteva zile, nici nu mi-am dorit să fie altfel, şi-am ţinut-o cu mine până când ţesuturile din zona cu cicatrice ajunseseră ”foiţă de ceapă”, iar ca să parcurg 5 m până la baie trebuia sa poposesc de vreo trei ori. Ei au fost bine, ceea ce conta, iar mie Doamne-Doamne mi-a alungat cea mai mare teamă şi mi-a îndeplinit cea mai mare dorinţă – să supravieţuiesc să-i văd. Restul e deja poveste…
Tot respectul şi-admiraţia pentru cele care au putut, şi-au dorit, şi-au îndurat naşterea naturală. Sunt convinsă că-s fericite şi-mpăcate cu alegerea lor, şi mândre de puterea şi voinţa lor. Femeile simt nevoia să-şi demonstreze întâi lor că pot şi-s împlinite când e-aşa. Apoi ştim toate, abia după începe lupta: răbdare, încercări, voinţă, testarea limitelor fizice şi psihice şi depăşirea infinită a capacităţii de-a iubi şi dărui…
O pildă biblică vorbeşte despre două mame ce merg la rege să-şi adjudece apartenenţa copilului. Înţeleptul se oferă să împartă copilul în mod echitabil, tăindu-l cu sabia în două. Mama adevarată refuză şi-l cedează celeilalte. Nu despre asta vorbim?! Nu asta-i esenţa oare: uitare de sine, renunţare pentru bucuria puiului de om?!
Apoi mai e ceva ce uităm şi nimeni nu spune, şi în faţa lor mă simt mai mică decât sunt şi incapabilă de-aşa decizie, din fericire – Altcineva a vrut să fie altfel şi a hotărât pentru mine – MAMELE ADOPTIVE! Da, ele! Din care nu se scoate şi nici nu iese, ci ele însele ÎNTIND BRAŢELE către un pui pe care alta fie l-a scos, fie i-a fost scos, şi pe care-l strâng la piept ca pe-o viată-ntreagă şi căruia îi închină dorinţele, luptele, visele şi zilele lor… Ele în ce colţ sunt? Cine le vede, cine le ascultă?! În ce polemici existenţiale să mai intre când deja poate mare parte din ceea ce au şi-au făcut e rezultatul unei dificile alegeri… braţele lor atât de neegoiste şi sufletele atât de puternice au cucerit şi locul pe unde se iese şi locul pe unde se scoate.
Cred că-s singurele gânduri pe care aproape că v-aş ruga să le împărţiţi şi altora. Poate vor ajunge şi la cele cărora nimeni nu le-a spus cât de mari sufleteşte sunt şi-n faţa cărora mă înclin şi-mi recunosc teama şi laşitatea de-a face o alegere atât de nobilă…
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
