Din nou «Omul invizibil »? Iată, în 2020, a apărut o reinventare inteligentă, oricât de înfiorătoare a trebuit să fie. Nu este deloc ușor să relansezi un personaj creat în 1897, care – de peste 100 de ani – a mai cunoscut și numeroase adaptări pentru marele ecran. Totuși, regizorul Leigh Whannell semenază un film înfricoșător care începe de la această premisă: „Ce ar fi dacă un psihopat ar avea puterea să devină invizibil?”. Acordând timp din belșug (două ore) pentru a insufla teamă, neutilizând prea multe efecte speciale, dar bazându-se pe o actriță excelentă (Elizabeth Moss) pentru rolul principal al thrillerului său, regizorul peliculelor Upgrade, Saw și Insidious Chapter 3 escaladează treptat tensiunea. Pelicula, realizată de casa de producție Blumhouse Productions (Paranormal Activity, Insidious, The Visit), devine o stranie ecuație: romanul lui de H.G. Wells și motivul omului invizibil din numeroasele adaptări cinematografice (The Invisible Man, din 1933, realizată de James Whale sau Hollow Man regizată de Paul Verhoeven, în 2000). Cineastul nu se mulțumește doar cu presărarea fricii printre spectatori, ci reușește, de asemenea, să arate cu degetul spre un comportament toxic (prea puțin denunțat în cinematografie).
Așadar, «Omul invizibil» (interpretat de Oliver Jackson-Cohen este un bogat playboy, dar și un pionier al opticii. Acesta încearcă să lanseze un costum revoluţionar. În povestea originală, «Omul invizibil» era un om de știință de geniu cu scopuri veroase. Acum, experimentele lui Adrian Griffin modificau indicele de refracție al obiectelor, ceea ce permitea luminii să nu își modifice unghiul când le străbate făcându-le, astfel, invizibile. Bunăoară, noul Adrian Griffin este un geniu psihopat. Bărbatul locuiește cu arhitecta Cecilia Kass (Elisabeth Moss), de care este obsedat. Prinsă în această relație violentă cu un om de știință genial și bogat, dar obsedat de control, Cecilia Kass (Moss) reușește să fugă în miezul nopții și să se ascundă cu ajutorul surorii sale (Harriet Dyer), a prietenului lor din copilărie (Aldis Hodge) și a fiicei adolescente a acestuia (Storm Reid). Când femeia reuşeşte să evadeze, Adrian nu va ezita să folosească costumul. Acesta devine un ochi mobil, erectil, capabil să extindă panopticonul intern dincolo de cetatea sa de sticlă: un ochi din care, potențial, nimic nu poate scăpa. Merită precizat faptul că acest costum, realizat de însuși Leigh Whannell, în colaborare cu designera Emily Seresin, îl concurează – ca ingeniozitate și design – pe cel al unor personaje precum Iron Man sau Black Panther. Când fostul ei partener (Oliver Jackson-Cohen) se sinucide și îi lasă o parte mare din uriașa lui avere, Cecilia începe să suspecteze moartea acestuia, crezând că ar putea fi doar o farsă. Pe măsură ce se confruntă cu anumite coincidențe sinistre, care pun în pericol viața celor dragi ei, femeia simte că sănătatea ei mintală e tot mai fragilă, din cauza eforturilor sale disperate de a le dovedi celorlalți că e hărțuită de o ființă care nu poate fi văzută.
The Invisible Man devine un horror lipsit de anumite locuri comune ale genului; nu există creaturile supranaturale – dar scenele de confruntare dintre eroină şi «Omul invizibil» duc cu gândul la manifestările de tip Poltergeist. Axându-se mai degrabă pe acțiunile eroinei, personajul întrupat de Elisabeth Moss, realizatorii evită pista reeditărilor și mută majoritatea acțiunii la lumină (în filmele horror clasice predomină obscuritatea). Efectul este sigur, deoarece ideea că «Omul invizibil» se ascunde în camerele bine luminate induce angoasă – protagosnitei, cât și spectatorilor. Această nouă ecranizare devine și un film despre abuz si traumele abuzului, care pot aduce victima în pragul nebuniei. Totuși, «Omul invizibil» este acum catapultat în plină eră #MeToo, în timpul luptelor feministe împotriva violenței patriarhale; o reflecție inteligent dirijată și strălucită.
Din a doua jumătate a filmului, eroina nu se mai comportă ca o victimă, ci va merge pe urma abuzatorului ei. Tensiunea e bine dirijată, iar suspansul e întreținut, în plus, pelicula se bucură de interpretarea lui Elisabeth Moss, mereu convingătoare în rolul unei femei ce suferă de șoc post-traumatic. Când urmărim chinul îndurat, aici, de Elizabeth Moss – care se luptă cu un inamic intim atotștiutor – ne amintim de un sub-gen cinematografic deosebit de popular în anii 1940: thrillerul chinului conjugal, în care eroina se teme că soțul ei intenționează să o omoare.
În această dramaturgie de groază internă, au excelat regizori de marcă ai vremii: Cukor (Haunted), Sirk (The Man with the Tortoiseshell Glasses), Lang (The Secret behind the Door) și, bineînțeles, Hitchcock (Rebecca, Suspicions). Noua ecranizare (din 2020) preia această dramaturgie de groază domestică – sadism masculin și paranoia feminină care se dovedește a fi, de fapt, o rătăcire. Protagonistul operei lui Wells a dispărut definitiv, în noua viziune știm că dacă îmbrăcămintea este modul său de vizibilitate, modul său de invizibilitate (și, prin urmare, de existență) este nuditatea. Ca și în Hollow Man al lui Verhoeven, avem de-a face cu aceeași dorință de deținere și devorare a unei tinere de către un iubit narcisist, aparent dezlegat de imaginea corpului ei. Și aici „omul gol” nu este doar cel care nu poate fi văzut; mai presus de toate, el este un om care nu se mai vede pe sine, nu se mai reflectă pe sine și care, prin urmare, nu este mai mult decât o fiară care scapă legii. În pelicula din 2020, „omul invizibil” este în primul rând materializarea anxioasă a unei obsesii, ecoul traumei; invizibilul este nespusul.
Apoi sunt și cuvintele altora:„Nu-l lăsa să te pătrundă!”. De la voyeur la violator, ar exista doar „politețea” unei oglinzi, o privire dinspre sine către sine. Violul – postulează filmul – redistribuie diviziunea dintre vizibil și invizibil; a scoate la iveală această violență, a o putea spune, înseamnă a sta în pragul acestei împărtășiri. Orizontul «Omului invizibil» este deplasat, oferind – în același timp – o metaforă pentru eliberarea mărturisirilor femeilor care se confruntă cu violența.
Dacă inițial, australianul Leigh Whannell părea să controleze pe deplin narațiunea cinematografică, totuși, pe măsură ce deznodământul se apropie, identitatea filmului se diluează. Dezechilibrul din ultimul act și lungimea afectează întreaga peliculă. Finalul ilustrează cel mai bine această situație.The Invisible Man începe în forță, dar alegerile riscante din scenariu deturnează sensul și derutează spectatorul uimit de atâtea talente reunite și de un așa subiect fascinat, dar prea obosit de atâtea elipse și peripeții. Altfel, The Invisible Man (versiunea din 2020), rămâne un onorabil film de groază, ce se joacă cu codurile genului pentru a denunța violența împotriva femeilor.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Leigh Whannell
Scenariu: Leigh Whannell după „The Invisible Man” de : H.G. Wells
Imaginea: Stefan Duscio
Decorurile: Katie Sharrock
Costumele: Emily Seresin
Montajul: Andy Canny
Muzica: Benjamin Wallfisch
Distribuția: Elisabeth Moss – Cecilia Kass
Oliver Jackson-Cohen – Adrian Griffin
Storm Reid – Sydney
Aldis Hodge – James
Durata: 2h04min
Citiţi şi
Patru semne că ești afectat de căldură și remediile recomandate
Horror și depresie – Midsommar
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
