Numele ei e Andreea Vădan, are 26 de ani și unii ar spune că e o fată curajoasă. În urmă cu jumătate de an, Andreea a abandonat, fără garanții, o carieră de jurnalist pentru un vis mai vechi: călătoria. Prima peregrinare a adus-o la Casa Realității, într-o zonă deșertică din sudul Spaniei, unde englezul David Dene, plecat și el de acasă acum mai bine de 20 de ani, a pus pe picioare o comunitate autosustenabilă, încercând să împrietenească omul cu ariditatea Andalucíei, găsind avantajele din aparenta lui lipsă de ospitalitate. Din ce povestește ea, Andreea caută ceea ce caută mulți alții în aceste vremuri de graniță. Să se apropie de sine însăși, să-și descopere și cultive abilitățile, să învețe să se poată autosusține fără să depindă prea mult de un sistem pe care îl consideră depășit și disfuncțional. În partea a doua a poveștii, vom afla cum vede realitatea unei case în deșert fondatorul aceste comunități deschise, David Dene. Dar mai întâi să aflăm ce a găsit acolo Andreea.
Liana Oprea: Pe unde umbli, Andreea?
Andreea Vădan: Sinceră să fiu, cred că umblu prin locuri mai călduroase… Cele minus 22 de grade care erau la sfârșitul lui ianuarie în Bucuresti, înainte să plec, m-au împins către țări cu mai mult soare. Este foarte posibil ca odată cu vârsta să fiu mai puțin tolerantă la frig și asta m-a adus, momentan, în Spania. Mai exact, am ajuns în Los Molinos del Rio Aguas, Almeria, Spania. Mă aflu în Andalucía, o regiune foarte interesantă, cu o climă aproape deșertică. Frumusețea acestui loc este că a luat naștere într-o oază din acest deșert. Oaza creată de Rio Aguas, un râu care a tăiat și terasat după placul lui „munții” de yeso (gips, n.a.) care înconjoară toată zona. Sudul Spaniei, cât am apucat să-l explorez, e foarte ofertant din perspectivă turistică și nu numai. Și când spun spun asta mă refer și la oameni și la energia pe care o are zona aceasta și vibe-ul ei, dacă îmi este permisă engleza. Plajele sunt extraodinare, cele din Rezervația Naturală Cabo de Gata. Și argumentele pot cotinua.
L.O.: Ai plecat de acasă în ianuarie, cu gândul să călătorești. Ai vreun plan anume?
A.V.: Planul în sine este să călătoresc. Și planul este să nu am prea multe planuri. Vreau să experimentez călătoritul fără grija permanenă a banilor, a locurilor unde voi dormi, a mâncării de zi cu zi și să mă bazez pe faptul că oamenii pe care îi voi întâlni în călătoria mea vor fi acolo la momentul potrivit. Din plan mai face parte și dorința de a-mi folosi mâinile mai eficient. Grădinărit, înfrumusețat locurile unde stau pentru o perioadă de timp, practic, orice care mă poate ajuta să mă îmbogățesc cu experiențe noi, la care nu am acces când am un job „mâncator” de timp liber.
L.O.: În Spania, în loc de castele ai găsit Los Molinos (morile de vânt-sp).
A.V.: De fapt sunt mori de apă. Dar acum sunt doar ruine. În Los Molinos del Rio Aguas trăiesc, de mai bine de 20 de ani, oameni din multe părți ale lumii. Castele mi-ar placea să văd în Franța, acolo nu am ajuns încă, dar e pe listă. Am mai găsit aici oameni deschiși, spontani, talentați și cu chef de viață.
L.O.: Iar la Los Molinos l-ai găsit pe David Dene, care se luptă cu panourile solare, și Casa Realității. Cum ai ajuns la ei?
A.V.: Da, l-am gasit pe Dave, un om care a umblat prin lume mare parte din viața lui și care, în urmă cu 20 de ani, s-a stabilit într-o oază, în deșert, a construit o casă și a contribuit la nașterea comunității din Los Molinos. David nu se luptă cu panourile solare, din contra, îl ajută foarte mult, în condițiile în care soarele arde pe cer mare parte a zilei. Pe casa lui sunt 8 panouri solare care sunt un fel de a doua temelie a casei, pe lângă cea pe care o au toate casele. Panourile susțin frigiderul, laptopurile, sistemul audio, aspiratorul și alte lucruri din casă. După cum o văd eu, Los Molinos este o comunitate de oameni care folosesc resursele locului, deși aparent deșertul nu are ce-ți oferi. Și mă refer la agave, o plantă din care fac instrumente muzicale, mobilă, mâncare și multe altele. Caña, care este o plantă intruziv[ asemănătoare bambusului, din care fac poduri și structuri de genul domurilor. Yeso, pe care îl transform[ în materal de construit și reparat structuri. Folosesc energia solară la maximum și consumă cât mai puțin posibil. Respectă vegetația din oază și se străduiesc să înfrumusețeze locul fără să o distrugă.
Am ajuns la ei printr-un prieten român, care a ajuns prima oară în Los Molinos în urmă cu un an de zile și care, zic eu, a fost omul potrvit la momentul potrivit. Mi-a povestit despre acest loc și a fost scuză perfectă pentru a lua decizia de a pleca. Nu mai aveam răbdare până în primavară sau vară, deși vremea era teribilă în țară, drumurile se anunțau închise la unele granițe și noi aveam de condus 3500 de kilometri cu mașina. Am dat un scurt search pe Google să văd ce pot găsi despre acest loc și am găsit Sunseed, ONG-ul care înscrie voluntari care plătesc pentru a învăța să trăiască autosustenabil în zone mai puțin practicabile. În cazul nostru, deșertul Spaniei. Nici nu îmi trebuia mai multă informație pentru a pleca. Știam că am să găsesc chestii mișto. Și așa a fost.
L.O.: Așadar Don Quijote avea dreptate să fie interesat de morile de vânt, doar abordarea era greșită.
A.V.: Mi-a placut asta! Cred că avea dreptate, da. Dar a avut de plătit un preț pentru asta. Aici nu trebuie să platești niciun preț. Nu există monedă de schimb, afară de cea care ține de latura umană. Cred că din povestea lui Don Quijote poți extrage ideea că poți obține rezultate din orice proiect care, la prima vedere, pare imposibil sau ireal. Zic eu. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar cred că avea dreptate.
L.O.: Andreea, tu ai venit în vizită sau ești rezident permanent?
A.V.: Oficial, am venit în vizită, dar am ajuns să mă simt ca acasă. A devenit o a doua casă după mai puțin de patru luni.
L.O.: Ce te-a dezamăgit la actuala organizare a societății și ai găsit satisfăcător în alternativa propusă de David?
A.V.: Cred că lipsa ei de organizare. Acumulasem foarte mult stres în ultimele luni dinaintea plecării, încât nu mă mai recunoșteam în nimic din ceea ce făceam. Job-ul aparent mergea spre bine, dupa ce înaintea lui am avut un job la care am făcut voluntariat mai mult decât munca plătită, și a trebuit să fiu sinceră cu mine și să recunosc faptul că nu mai merge așa. Dacă tot fac voluntariat, măcar să o fac pentru o cauză, zic eu, nobilă. Dezamăgitoare în actuala societate mi se par așa de multe lucruri, încât am mai putea scrie un întreg material despre asta. În primul rând, lipsa de comunicare adevarată, modul în care te tratează instituțiile statului și marea amprentă pe care a pus-o criza pe oameni. Pe mine criza m-a împins să caut alternative de trai. Cred că asta e important pentru oameni în condițiile astea, în vremurile astea.
L.O.: Crezi că o astfel de comunitate este o alternativă și pentru dezmoșteniții orașelor (șomeri, oameni fără adăpost), nu numai pentru cei dezamăgiți de orașe?
A.V.: Da, cum am spus și mai sus, o comunitate de acest gen, în care oamenii chiar se comportă ca o comunitate și nu doar individualist, este o poarta de ieșire din vortex-ul ăsta în care ne aflăm. Adică e un fel de întoarcere la rădăcini, când se practica mai mult trocul, ajutorul reciproc, grădinăritul pentru sine, nu la scară mare, și orice activitate care te poate face să depinzi cât mai puțin de stat, sistem sau cum vrei să numim organismul ăsta.
L.O.: Tu cu ce te-ai ocupat cât ai stat la Los Molinos?
A.V.: Cu de toate aproape. Am grădinarit, construit, reparat, gătit, făcut curat și am și avut un job timp de o lună. Lucruri de făcut sunt mereu într-un astfel de loc. Cum spune David, trebuie doar să deschizi ochii pentru a le vedea.
L.O.: Așadar, realitatea este…?
A.V.: Realitatea este un cuvânt puternic, dar voi încerca un răspuns pentru cei doar 26 de ani pe care-i am. Realitatea este peste tot, doar că ar fi indicat să o percepem la întregul nostru potențial. Când nu facem asta, riscăm să ratăm esențialul din lucruri.
Citiţi şi
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
