Când am împlinit douăzeci și cinci de ani, chiar atunci, la miezul acelei nopți de august, am fugit dintre prietenii mei, de la petrecerea care se dădea la mine acasă, în cinstea mea.
Alexandru m-a căutat toată noaptea și m-a găsit într-un leagăn dintr-un parc pe jumătate abandonat. Mă găsise și un polițist care a vrut să mă amendeze – parcurile sunt pentru copii.
E ziua mea, i-am zis, am împlinit douăzeci și cinci de ani și sunt foarte tristă. Polițistul m-a iertat, mi-a făcut o țigară cu tutun și am fumat-o împreună, apoi a avut înțelepciunea să mă lase singură.
Alexandru nu era întotdeauna înțelept. El credea că sunt nebună și respecta nebunii. Îmi făceam rezidențiatul la spitalul de nebuni, dar poate că nu asta era cel mai important.
E adevărat că am furat din laborator trei șoareci și i-am sedat, pentru a-i învăța să privească luna de pe terasa blocului nostru, e adevărat și că ei au refuzat și atunci le-am zdrobit căpățânile cu un ciocan pe care îl pregătisem anume în acest scop, e adevărat și că mi-am aruncat pisica de la etajul nouă, de nouă ori, iar ea a supraviețuit de fiecare dată fără să pățească nimic, atât că ultima dată nu s-a mai întors. Dar asta nu înseamnă că eram nebună – eram complicată.
Lui Alexandru îi plăcea să mergem împreună pe scări necunoscute de bloc din cartierul Militari și să încercăm să intrăm în casele oamenilor și să ne așezăm la mesele lor din bucătărie, doar că să vedem cum reacționează. O singură dată era să fim uciși – am scăpat doar pentru că eu sunt rârâită și asta l-a înduioșat pe cel care voia să ne omoare.
Și eu scriam poezii, în care cei bătrâni îi ucideau pe cei tineri, ca să se răzbune pe trecerea timpului. Alexandru nu mă încuraja să scriu mai departe, dar nici nu îmi cerea să mă opresc.
Alexandru era scriitorul meu preferat, pe locul al doilea era Bulgakov. Pe de altă parte, cu Bulgakov nu m-am culcat.
După ce făceam dragoste cu Alexandru, mă simțeam ruptă în mii de bucăți aruncate pe pereți. Fă-mă la loc, repară-mă, te rog, îi spuneam, iar el se mulțumea să râdă. Avea un râs minunat, ar fi trebuit să fie plătit ca să treacă prin viață râzând.
Și ce am făcut eu pentru el? Era pe vremea când își câștiga banii lucrând la o gazetă care, din fericire, între timp a dat faliment. Într-o iarnă a fost să scrie un reportaj în leprozerie. Toată noaptea i-am îndepărtat fricile, una câte una – când a ajuns acolo a băut din paharele leproșilor, i-a îmbrățișat și leproșii l-au îmbrățișat cu mâinile lor fără degete, și el le-a sărutat obrajii și a râs cu ei – i-a ieșit reportajul.
Și ce a făcut el pentru mine? M-a învățat să fac fotografii pe film și toate mi-au ieșit simple și minunate și m-a învățat scurtături prin cartierele marginașe din sudul orașului, unde totul era nou pentru mine, și mi-a arătat zidul ascuns de la poalele Dealului Patiarhiei, unde e pictată Margareta Pâslaru tânără, și m-a obligat să o ascult pe Lhasa și cum e primăvara la Roma mi-a mai arătat, oprește-te, mi-a zis, oprește-te și privește!
Și pe lângă noi treceau oamenii în viteza secolului XXI, și pinii păreau foarte obosiți, aproape sfârșiți, în dimineața aceea. Mai târziu, ne-am ținut împreună respirația în Capela Sixtină.
Alexandru mi-a mai arătat un cinematograf care nu știam că există la noi în cartier și acolo am văzut filme proaste și am fost măcar puțin fericiți.
Am uitat să vă spun că țipam când făceam dragoste, chiar și atunci când nu exista niciun motiv.
Alexandru făcea dragoste ca și cum ar fi fost pe un cal în galop într-un videoclip la o melodie de Johnny Cash, actrița lui preferată era Keira Knightley și asta mă debusola, fiindcă ea era perfectă și eu nu eram perfectă.
Alexandru știa să rezume comunismul la cinci replici esențiale și îmi promitea că vom vedea luminile din Paris, dar promisiunea aceasta nu și-a ținut-o.
Eu purtam rochii care fuseseră la modă în interbelic, muzica mea era încă și mai veche, din epoca frumoasă, iar chipul meu era asiatic, curgea prin mine sângele unor tătari, iar Alexandru avea o explicație chiar și pentru asta: tătarii efectuau serviciul poștal în Balcani, fiind cei mai buni călăreți din ținuturile căzute sub turci, călătoreau dintr-un oraș în altul și, când înnoptau prin hanuri, lăsau în urmă femei însărcinate, care aveau să zămislească prunci cu ochii migdalați. Da, eu duceam cu mine ceva din vremea acelor cuceritori risipitori.
Un timp am trăit dansând, între nebunii de la spitalul de nebuni și limba lui Alexandru care îmi biciuia sfârcurile și dinții lui care mușcau din sânii mei ca din gutui. Când închideam ochii, îmi imaginam că sunt Keira și el face dragoste cu Keira și țipam atât de ascuțit că obrajii vecinilor noștri se înroșeau de rușine, țipam ca Eva în brațele lui Adam, după ce aflaseră marele păcat.
Apoi eu n-am mai visat și n-am mai avut speranțe și n-am mai simțit nimic, iar Alexandru nu era făcut să îndure depresia altcuiva. Eu am fost cea care a dispărut și el n-a mai știut nimic de mine.
Nu eram nebună, eram îndrăgostită, și de fiecare dată când trec pe lângă cinematograful nostru secret intru și mă așez pe ultimul rând ca să nu fiu văzută când plâng și cuvintele mele să nu se audă: iartă-mă, Alexandru – iartă-mă.
Și nimeni nu-mi aude țipătul dinăuntru și uneori lacrimile îmi rămân calde pe obraji până aproape de genericul final.
Citiți și O poveste de dragoste: Olga
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
