În câte vorbe se poate scrie despre dragoste? Ceva ce nu s-a mai scris. Ceva esențial, cu iz de concluzie, cuprinsă într-o singură frază. Dar nu există așa ceva. Există doar povești care se intersectează ca într-o matrice. De obicei povești triste. Te întrebi de ce o binecuvântare se poate transforma în dezastru. Și nu găsești răspuns nici la asta. ”Gustă viața cu soția pe care o iubești , în tot timpul vieții tale deșarte, pe care Dumnezeu ți-a dat-o sub soare” – asta am găsit-o citind Ecleziastul. Până la urmă, fiecare cu norocul sau cu deșertăciunile lui, nu-i așa ?
Suntem primii clienți ai micului restaurant din Saint Mamet. Vreo cincisprezece mese, într-o sală încălzită de șemineul decorat cu fauni și semne heraldice. Bârnele imense de stejar, înegrite de secole, ca într-un auberge din paginile lui Stendhal. O broderie roșie, în formă de inimă – acel simbol popular, scrijelit cu vârful unui cuțit sau pur și simplu cu o piatră ascuțită pe copaci, pe ziduri sau pe lacătele încătușate pe podurile de lângă Notre Dame. Anul trecut, pe timpul ăsta eram la Paris într-o mansardă, cu o sticlă de șampanie și o cutie cu căpșuni. Două suflete eliberate de teamă, regăsite împreună într-un vis frumos, devenit realitate.
”Valentine fericit”, ne urează inima roșie. Nu simt nici un kitsch. Poate un deja vu, dar după atâția ani și atâtea peregrinări prin lume, ce m-ar mai putea surprinde? Esențele sunt aceleași, se schimbă doar formele, fizionomiile, culorile.
Am găsit pe internet vechitura asta de han de la poalele Pirineilor. A durat vreo două ore, după ce am epuizat toate restaurantele cu pretenții de ghid Michelin. Nous sommes au complet, desolé, monsieur. Eram pe cale să renunț. Parcă toți francezii și-au rezervat câte o masă de Valentine. Și nici măcar nu este o sărbătoare franțuzească! Totul pare atât de greu de obținut aici.
Zăpada se vede prin ferestrele cu vitralii, albă, troienită după viscolul de săptămâna trecută. Cavaleri în armură de turnir ne păzesc, de pe geamuri, de garguii care coboară noaptea de prin stele.
Restaurantul are aerul unei sufragerii burgheze, cu mobilier simplu. Pe peretele din fața mea, printre reclame din anii douăzeci, un tablou. Un peron de gară, aburi de locomotivă, poate ceață, o femeie ținând în mână o valiză, lângă un tren. Femeia privește peste umăr ca și când ar aștepta pe cineva. Lipit de ea, ținând-o de mână, un copil. Am impresia că femeia mă privește – genul acela de portret din care ai impresia că ești privit în orice unghi te-ai posta. Într-un colț al salonului un ceas cu pendulă. Sunt atent dacă funcționează. Șapte și patruzeci.
Fir-ar să fie, nu reușesc să evadez, să ies din curgerea asta terorizantă a timpului. Deschid cabinetul la opt, între două consultații mă uit la ceas, nouă, zece, unsprezece, trebuie să închid, să plec la vizite, să mă întorc la trei, să închid la șapte, să mă culc la zece și jumătate. Șase zile pe săptămână, așteptând, numărând zilele pînâ sâmbătă. Timpul mă acaparează, mă copleșește, mă torturează. Simt pulsațiile secundelor ca pe înțepăturile unui abces. Picătură chinezească obsesivă ca o ruminație, ca o amintire care nu-ți dă pace.
Am fugit la Saint Mamet ca să scap de caruselul orelor. Ca să merg prin zăpadă. Ca să-i spun Lilianei că o iubesc.
Un tip aprinde lumânarea dintre noi și ne întreabă dacă vrem să bem ceva. Un calvados, zic eu. Liliana ezită. ”Poate că doamna dorește șampanie?”. Desigur. ”O bună alegere, doamnă”.
Cuprind mâna Lilianei. Îmi zâmbește. Suntem singuri, într-un restaurant franțuzesc. Mîine este ziua ei. Ca din întâmplare, azi este Sfântul Valentine. Nu avem prejudecăți. Orice ocazie este bună să sărbătorești. Cu ani în urmă îmi promiteam să refac atmosfera de Crăciun în fiecare lună. Nu mi-a ieșit niciodată.
Intră o familie cu doi copii. Sunt spanioli, au rezervare, dar gazda nu se descurcă cu numele lor. Sunt Gonzales sau Gonsalves? Portughezi sau spanioli? Numele meu a fost imposibil de pronunțat. ”Monsieur…hmm….Siu-ngu, ăăă…”. Ce mai contează? Patroana ne-a invitat să ne așezam unde vrem. Nu mai era nimeni.
Privirea îmi cade din nou peste figura femeii din tablou. O valijoară, probabil de lemn, într-o mână, copilul agățat de cealaltă mână. Mă întreb dacă a sosit undeva, unde o așteaptă un iubit, sau dacă pleacă, dacă fuge de ceva, de cineva. Poate că plecarea ei ascunde o durere imensă, sau poate o speranță. Încotro, Doamne? Întrebarea asta îmi dă târcoale și mă bântuie când nu mă aștept. Destinul oamenilor mă incită, mă provoacă. Încerc să le ghicesc motivele și să le caut alternative. Întotdeauna am fost așa. Dar nu am intrat nicăieri neinvitat.
Citim meniul. Eu aleg salată normandă, Liliana o salată gasconă. Cotletul de miel sună apetisant, la fel și rața cu niște ingrediente pe care nu reușesc să le traduc. Ingredientele sunt esențiale. Șeful bucătar le ține la secret, ca o bancă elvețiană. Bucătăria franceză este ca un tablou de Fragonard, un amestec de istorie și de peisaj, într-o dezordine savantă, căutată, de rococo gustativ. Acorduri de valse musette se aud discret , duse parcă de efluviile de căldură care vin dinspre șemineul imens.
”Sunteți doctorul care a venit de la Timișoara?”. Un zâmbet frumos. Femeia îmi întinde o cafea. Am remarcat-o de când am intrat în apartamentul în care avea loc petrecerea.
Iarna nu ai ce face în Vale. Pârtia de schi nu mă atrage. Îmi petrec timpul la spital sau acasă, citind, ascultând muzică, printre scurte aventuri , mai degrabă arabescuri sentimentale. La douăzeci și șase de ani nu ai nimic de pierdut. Decât curiozitatea. Așa că încerc orice oportunitate.
Nu ai ce să faci în Vale. Unii se ocupă cu scos cărbune în mină și cu băutura. Aproape toți doctorii beau de sting. Aventurile sentimentale sunt la ordinea zilei. Pentru femei, viața este încă și mai plictisitoare. Magazinele sunt goale. Trotuarele pline de noroi sau de praf distrug orice pantof într-o lună, așa că la ce bun? Bărbații sunt fie alcoolici, fie agresivi, fie și una și alta. Un băiat venit de la Timișoara, aparent timid, dar mai ales doctor, pare o provocare la fel de bună ca un shopping. Mai ales că pe băiatul ăsta nu l-a văzut nimeni beat și se zvonește că citește cărți de filozofie și ascultă muzică clasică. Și este burlac. Ce mai atracție!
”Eu sunt Sonia. Lucrez la biblioteca spitalului. Vreți să vă aduc un pahar de bere?” Femeia asta chiar este frumoasă. Știu să descriu o fizionomie ca și cum aș ține o lecție de anatomie, dar nu știu să spun de ce o față este mai frumoasă decât alta. Pur și simplu îmi place sau nu. Sonia îmi place.
”Dansăm?” Întind brațele. Sonia se lipește de mine. Gerry Rafferty și Baker Street, o muzică care vibrează cu melancoliile mele. Și când devin melancolic, mă transform în fluture cu aripile colorate ca o acuarelă. Un fluture care emană feromoni prin toate culorile aripilor sale. Vreau să o am pe Sonia. În seara asta. O simt lipită de mine, obraz lângă obraz, cu coapsele strânse pe coapsa mea. Atmosfera este cețoasă, toată lumea fumează, vorbesc tare. Vodcă și bere, medici, asistente, toți se cunosc de la spital. Petrecerea se încălzește. Buzele Soniei pe gâtul meu.
”Trebuie să plec ” îmi spune dintr-o dată. ”Pe naiba!, cum să pleci?”. ”Soțul meu iese de la mină, i-am promis că îl aștept acasă, mergem în vizită la niște prieteni”. Simt un gol imens. Nu-mi rămâne decât să beau. Mă uit în jur. Sunt câteva fete, dar nu ca Sonia.
”La ce te uiți?” mă întreabă Liliana. Mă scutur de gânduri. Deveniserăm atât de predictibili, de scorțoși, de parcă am fi jucat într-o piesă de teatru. Melancoliile mele pierdute într-un decor de prost gust, doi corporatiști, prinși într-un angrenaj diabolic. Două vieți paralele. Când am hotărât să evadăm, ne-am smuls rădăcinile cu un efort uriaș. Am plecat doar cu viețile noastre aruncate de-a valma într-o valiză. Cu ultimul ban cheltuit exact în prima zi de consultații la noul cabinet din sudul Franței. O voltă de trapeziști dintr-un circ de provincie. Dar o voltă fără plasă de siguranță. I-am întins mâna Lilianei și mi-a prins-o într-un efort de care știam că este capabilă. Doi zburători pe trapezul vieții. Ne-am cunoscut cu aproape treizeci de ani în urmă, în spitalul înnegrit de praful de cărbune din Vale. Liliana lucra la farmacia spitalului
”Luați loc”, îi spun tânărului care a intrat în cabinet. Îl privesc cu atenție. Pacienții mei sunt de obicei bâtrâni sau casnice care suferă de anxietăți ploioase. Ăsta ori are gonoree ori s-a îmbătat aseară și vrea concediu medical.
”Vă rog, cu ce vă pot ajuta?”
Îl ascult aproape o jumătate de oră. Omul îmi dezvăluie o poveste de dragoste. O face cu vorbe simple, dar alese cu grijă. Lucrează la mină, este topograf. Avem aceași vârstă. Îi observ mâinile îngrijite, pantofii lustruiți. Privește în pământ și își freacă palmele, încercând să-mi transmită ceva ce îmi scapă deocamdată. Nu doarme bine, se simte fără vlagă, îi vine să plângă din senin. Depresie, mă gândesc eu. Dar pe naiba, la un bărbat de nici treizeci de ani? Care nu pare să aibă nici o boală incurabilă. Nu arată rău și nici nătâng nu pare. Probleme cu alcoolul?
”Nu beau, sunt baptist, domnule doctor”.
Măi să fie!” Esti însurat, ai vreo prietenă?” Întreb eu. Bingo! Omul se oprește din povestit.
”Viața voastră este ok?” Căutați femeia! îmi zic cu malițiozitate, din nou, în gând.
Pe când eram student la medicină, mă imaginam în două ipostaze ca doctor: psihiatru sau chirurg. Era primul caz de depresie cu care mă întâlneam. Medic generalist, dar de ce nu m-aș băga să-l scot pe tipul ăsta din gaura neagră care este pe cale să-l aspire?
”De câte ori faceți sex ?” îl întreb freudian, știind că acolo trebuie să fie cauza cauzelor. De la asta li s-au tras lui Adam și Evei, acolo încep și se termină toate jurămintele de dragoste. Corot a pictat Sfânta Sfintelor într-o înțelegere absolută a adevărului. Un munte de pudori și de prejudecăți, de frustrări și de excese au transformat subiectul în totem și i-a împiedicat pe oameni să se elibereze de frica acelui adevăr, care spune că dragostea este izvorul suprem și că sexul eliberează și emancipează. Totuși, ceea ce este esența devenirii speciei umane, poate fi și izvorul nefericirii și al distrugerii.
”Nu facem dragoste – remarc termenul! – prea des. Sonia îmi spune că sunt prea insistent. Uneori trec câteva săptămâni fără să facem dragoste.”
”Cu ce se ocupă soția dumitale?”, întreb prefăcându-mă preocupat de stiloul pe care îl țin în mână.
”Este bibliotecară la spital, poate că ați cunoscut-o”.
Restaurantul se umple. Nu a mai rămas nici o masă liberă. Rumoarea nu depășeste cu mult zgomotul buștenilor care ard în șemineu. Sunt mai ales familii cu copii. Eu și Liliana părem singurii romantici din încăpere. Tânărul care ne servește mă invită să degust vinul. Am ales un Saint Emilion din 2007. Habar nu am de oenologie , dar trec cu un aer savant vinul prin cerul gurii, apoi spun regal ”c’est bon”. Băiatul ne toarnă în pahare.
”La mulți ani”, îi spun Lilianei. ”La mulți ani și ție, te iubesc”. Trapezul pendulează încă, dar noi suntem pe sus, unul lângă altul, aproape în siguranță. Fără plasă dedesubt. Doar adrenalina din noi și melancoliile mele, care își fac loc spre aripile colorate. Cu ani în urmă o invitam pe Liliana la mine și pregăteam câte o friptură la tavă cu sos de ciuperci, cu sfeșnice de argint și muzică de Mozart. Vin de Murfatlar, cabernet sauvignon vechi de douzeci de ani, sau mai știu eu ce, pentru că aveam o vinotecă mai selectă decât într-un restaurant din București. Aveam si un videorecorder, la care am văzut Nouă săptămâni și jumătate, sau Zbor deasupra unui cuib de cuci, filme care circulau underground. Serile nostre erau rupte de lumea din jur. Viața părea foarte simplă.
Privirea îmi cade din nou pe fața femeii din tablou. Este îngrozitor să fugi. Nu există tren care să te ducă suficient de departe de fantomele din viață. Și nu poți să trăiești prin gări. Gările sunt mizerabile și put a destine deșirate. Am iubit gările. Am urât gările.
Au fost câteva ședințe de așa zisă psihoterapie. La un moment dat am invitat-o și pe Sonia. I s-a părut nostim – a pufnit-o râsul cînd a intrat în cabinet. Am chemat-o apoi doar pe ea. ”Îl iubesc doctore, dar nu pot să-l fac să înțeleagă faptul că nu sunt proprietatea lui, că pot să am viața mea, că vreau să fiu liberă. Mă sufocă pur și simplu. Este și foarte gelos”.
Sonia este uluitor de frumoasă. Ar face carieră la Hollywood. Încerc să descopăr o fisură în pledoaria ei și nu reușesc. Ceva îmi scapă. ”Păi, dacă îl iubești, nu văd unde este problema”, îi zic. ”Dar nu este singurul bărbat, doc. Nu pricepi? Îmi plac bărbații. Mâine mă pot îndrăgosti de altcineva, așa cum am și crezut o clipă, atunci când te-am cunoscut. Nu pot să mă îngrop într-o căsnicie care nu-mi aduce nici o satisfacție. Nu sunt o mașină de făcut sex. Și nu vreau să mă înfund în Valea asta, doc”. Sonia începe să plângă. Sunt gravidă, doc, și nu-mi doresc copilul.
Mă simt copleșit. Toată știința mea medicală s-a topit ca o picătură de apă în nisip încins. Simt un nod în gât și nu-mi găsesc cuvintele. Sonia se ridică și pleacă, iar eu o las să plece.
”Doriți un desert?” ne întrebă chelnerul. Ne uităm unul la celălalt și izbucnim în râs. Am cumpărat de la o patiserie o cutie cu prăjituri. Francezii fac câteva lucruri foarte bine. Printre ele, avioanele, pâinea, brânza și prăjiturile. Vinul nu este meritul lor. Este visul pământului care se stoarce de miez sub soarele calcaros. Dar patiseria franțuzească este senzuală ca femeile din pânzele lui Renoir. La hotel ne așteaptă o sticlă de șampanie și un sipet cu chestii dulci ca dragostea. Stelele care curg peste Pirinei sunt încă reci, dar mâna Lilianei în mâna mea este caldă ca o promisiune din anii nebuni ai primei noatre iubiri. Plecăm prin zăpadă spre hotel. Noaptea Sfântului Valentine este doar a noastră. Chiar dacă sfântul, săracul de el, nu are habar de ce îl pomenește lumea în chestii de amor. De ce nu l-au pus pe Corot, staroste peste drăgosteșenii? Ăla știa despre ce este vorba. Izvorul vieții. Oamenii fac prea mult caz de simboluri.
Am aflat că s-a sinucis, de la Sonia. Îmbrăcată în negru, ca o preoteasă a iubirii neâmpărtășite, era mai frumoasă ca oricând. Putea să înnebunească de cap orice bărbat. ”L-au găsit în pădure, spânzurat”. Trecuseră două luni de când soțul ei a intrat prima dată în cabinetul meu. Terapia mea a dat greș. În mod fundamental.
”Ce vrei să faci?”, am întrebat-o.
”Plec din Vale. Nu știu unde. Am o bunică în Moldova. Sau poate că o să plec la București”.
”Și copilul? Unde ai să naști ?”
Nu mi-a răspuns. M-a privit câteva clipe, tăios ca o lamă. Apoi, mi-a zâmbit.
”Copilul vine cu mine. O să ne descurcăm. Sper să fie fetiță. Ooh, cât de tare sper asta!”
”Sonia!” Se întoarce, din pragul ușii. ”În seara aceea, te-ai dus acasă, nu-i așa? L-ai iubit, nu-i așa?”
“Ai grijă de tine, doc.” Apoi a ieșit lăsând în urmă o undă de parfum.
Am închis cabinetul și am plecat pe deal, pe Oboroca. Vedeam jos, în Vale, orașul cenușiu și trist. La fel de trist ca și mine. Încerc să deslușesc toată întâmplarea asta. Dar nu este nimic de deslușit. Trebuie să cobor. Mă simt singur ca o piatră. Ce ar fi să o sun pe tipa aia de la farmacie. Liliana… parcă așa o cheamă. Primăvara este pe aproape, dar este încă frig. Hai să bem un havana club , doctore. Mă ridic și mă pornesc din loc. Se lasă noaptea. În Vale încep să se aprindă luminile. Trapezul începe să se balanseze. Imperceptibil.
Maintenant que devienne les valses de Vienne, melodia care se cânta la restaurant când am plecat. Poate că asta m-a întors în timp. Ce ciudat, mă gîndesc la privirea femeii din tablou și nu știu de ce mă obsedează. Am lăsat în urmă atâtea povești și nici măcar nu le știu sfârșitul. Nu am făcut altceva decât să asist ca un spectator la o piesă cu actori care vin, își spun rolul și pleacă. Uneori îmi vine să urc pe scenă și să mă bag în scenariu. Dar de fiecare dată când am făcut-o a ieșit prost. Nu poți să pui bețe în roate destinului și nici să te ferești din calea lui. Uneori mai scriu despre toate astea. Dar timpul mă aleargă, nebun și imponderabil. Și ce-ar mai fin de spus? Nimic nou sub soare. Decât deșertăciuni.
Suntem singuri pe o uliță din Saint Mamet. Noaptea ne protejează, ne iubește, ne șoptește. O trag pe Liliana lângă mine și o sărut. Plutim.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
