Undeva, cândva, pe o planetă oarecare, o creatură cu șase membre își târa existența, și așa destul de precară. Parcurgea încet ceea ce mintea sa definea drept drumul de acces spre locurile de stază. Se instala încet, încet, lipsa de radiații pe care creatura le percepea. La un moment dat, un lucru ciudat a fost simțit de organele sale senzoriale… dar, peste câteva secunde, bizarul semnal disparu, creatura putându-și continua, în liniște, drumul.
– Unu, doi, trei, patru, cinci, șase! era a milioana oară când gigantul miriapod își număra picioarele. O, Zei atotputernici! Ce am făcut să merit o asemenea înfățișare? Un corp cilindric, cu burta mare, și trei perechi de picioare! Și mai trebuie să parcurg și drumul ăsta infernal spre locașurile de stază! Zei, dacă m-auziți, faceți să fiu și eu unul dintre Aleși!
Când își încheia lamentația, Miriapodul începu, din nou, să pășească, încercând să-și desprindă gândul de la condiția sa de posibilă Larvă Entitară. Toți cei care parcurseseră Drumul spuneau că locașurile de stază sunt Paradisul, dar el știa mai bine că o semihibernare, indusă de narcotice, nu avea cum să fie divină. Cei care mai reușiseră să se-ntoarcă erau ceva mai mult decât niște Zombi. Chiar dacă tratamentul fusese încetat, nu prea mai puteau diferenția realitatea de propriile lor fantezii… Deci, ce putea să fie atât de minunat? Nu-și dorea decât să fie unul dintre Aleși și, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, atunci ar folosi Puterea câștigată spre a distruge acest obicei malign și Creaturile vor putea trăi o viață adevarată.
– Alo! Imbecilule! Ne me foule pas! Que suis-je? (Imbecilule! Nu mă călca în picioare! Ce sunt eu?)
– Pardon? Miriapodul căscă ochii mai mult decât ar fi crezut posibil. Un lichid de frână care vorbeste franțuzește… Va fi destul de greu să se înțeleagă, dar, printr-un efort de voință își aminti franceza pe care mama lui îl învățase. Je m’excuse, mais je ne parle pas si correctement la langue Française (Îmi cer scuze, dar nu vorbesc prea corect limba franceză)… bângui jenat.
– Ça se voit. (Se vede), mormăi dezamăgit Lichidul de frână. Bine, hai s-o luăm pe… pe orice limbă vorbești. Spre informarea ta, eu sunt un lichid de frână special, de origine franceză, și nu admit să fiu călcat în picioare ca orice om de rând, așa că…
”- Doamne, ce logoree!”, scrâșni în gând Miriapodul. “Poate că nu i-ar strica să fie puțin netezit de cele șase picioare ale mele”.
– Nici să nu-ți treacă prin gând să treci peste mine, ”petit” insolent! (… obrăznicatură ”mică”)
– Ești și telepat? Miriapodul se simțea rușinat.
– Nu, dar oricine știe să interpreteze expresia feței, așa că, te avertizez…
Iar începea Alteța Sa, Logoreicul de la France, determinându-l pe Miriapod să se grabească și să-l aplatizeze pe micul maniac, acțiune care-și atrase toate “epitetele” existente în limba franceza.
Se înseră și i se făcuse foame. Din nefericire, radiațiile scăzuseră și îi era din ce în ce mai greu să înainteze prin densitatea crescândă a aerului. Era imperativ să găsească un adăpost și ceva de consumat. Își forța organele senzoriale să depisteze cel mai apropiat adăpost. După câteva secunde de procesare a informațiilor, își dădu seama că ”salvarea” se găsea la vreo 300 de aspingi în fața sa. Nu va dura mai mult de o jumătate de tercolem ca să ajungă.
– Și chiar crezi că vei fi unul dintre Aleși?, îl întrebă, curios, un pește abisal din divizia A la fotbal acvatic.
– Păi, e mai bine să sper decât să mă duc ca orbul spre stază, răspunse plictisit Miriapodul.
Simțea nevoia de un eveniment palpitant. Discuția fusese nostimă, până când individul deveni mai curios decât se cuvenea, dar nu-l deranjase prea tare. Acum, că-i reamintise de scopul drumului, îi venea să-l strângă de gât. Dacă ar fi fost ceva mai arătos – nu balotul cu șase picioare – s-ar fi dus s-o agațe pe individa de la două mese mai departe.
– Scumpule, plimbă ursul… se auzi o voce dulce și puțin înțepată. Poate domnul nu are chef s-audă elucubrațiile unui pește abisal.
Da! Era chiar tipa după care se uitase atât de insistent. Nu-i venea să creadă că putea fi interesată de un așa urât Miriapod. Simți privirea ei arzătoare și se întoarse s-o privească la rându-i.
-Bună seara! o salută el ceremonios.
-Nu inviți o doamnă să ia loc? zâmbi minunea din fața lui, în timp ce se așeza.
-Ba da, sigur… iar avea reacții întârziate și se ura pentru asta. Dar ea nu-i dădu timp să mai spună ceva și se prezentă singură.
-Eu sunt Colette, medicul echipajului care s-a prăbușit alaltăieri.
-Și toți au scăpat cu viață?, încercă sa discute politicos, însă ochii îi alunecau pe trupul doctorului, înveșmântat într-o simplă rochița, ceva mai cuprinzătoare, decât un costum de baie.
-Da. N-a fost nimic grav. A fost doar un zbor de încercare. Dumneata ești un Aspirant?
-Aha… Asta e uniforma dumneavoastră? Întrebarea îi scăpă fără să vrea.
-Desigur. E ceva în neregulă cu ea? Femeia era putin contrariata.
“A, nu e nimic în neregulă, dar nu știu cum nu vi se îmbolnăvesc pacienții când le sunteți în preajmă”, răspunse Miriapodul în gând.
Tocmai voia să-i răspundă doctoriței într-un mod cât mai politicos, când o văzu pe aceasta întinzând mâna și mângâindu-i obrazul. Deodată, chipul ei i se paru foarte cunoscut. “Unde naiba am mai…?”
Firul se rupse brusc și când vălul negru al uitării se ridică își aminti. Totul fusese un vis, sau, mai bine zis, un COȘMAR.
-Dragule… dragule, trezește-te. Nu a fost decât un vis… Hai, scumpule…
-Cred că a fost un coșmar. Dacă ai fi văzut… încerca să-i povestească, ridicându-se în capul oaselor.
Cu un surâs complice, Femeia îl întrerupse.
-Partea cea mai draguță a fost când te credeai Miriapodul călare pe un cal Alb, cât despre Colette…
-Îmi pare rău! Nu eu comand visele, sări repede în propria apărare, cu un zâmbet tâmp întins pe întregul său chip.
-Ei, lasă! O dată pot să te iert și eu.
Dintr-un impuls, o cuprinse în brațe și o sărută, ca și cum ar fi fost ultima femeie de pe Pământ. Era atât de fericit că o putea ține în brațe… Îl străbătu un fior când își aduse aminte că, fiind un miriapod, nu avea mâini și nu putea…
C-un zâmbet ștrengar, ca și cum ar fi știut ce gândea el, femeia îl indemnă la odihnă.
-Acum ai face bine să te culci din nou și să visezi ceva mai normal, deși…
-CE? Nu putea să-ndure jocul ăsta al ei de-a pisica (ea) și șoarecele (el); mereu trecea de la o idee la alta, fără să-ți dea timp să te gândești la ce a rostit mai înainte.
-A fost amuzant să te aud vorbind în somn și povestind trăznăile tale de SF-ist înverșunat.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
