Nu sunt o femeie pentru publicul larg, de consum și cumva, asta mă consumă.
Nu mă dau la reducerea de sentimente a unui bărbat, nu mă dau pe o masă la restaurant sau pe un buchet de flori. Nu mă dau pe eforturi mărunte ale oamenilor cu interese.
Rareori cineva ajunge în intimitatea mea, în viața mea, în casa mea sau în cearșafurile mele. Nu din orgoliu, ci din lipsa “calității” de pe piață. Nu mă satisface doar cartea de vizită și declarația de avere, cum nu mă satisface doar corpul de sală și barba îngrijită. Cum de altfel nu mă satisface doar comunicarea eficientă și ținutul pasului cu trend-ul. Vreau un mixt echilibrat.
Vreau că intimitatea în doi să păstreze din entuziasmul primelor întâlniri și după câțiva ani. Nu vreau un prieten în cel cu care îmi împart patul, ci cel mai bun prieten. Vreau fidelitate chiar în față celor mai mari ispite. Vreau să dansez în ploaie miercuri seară, să fac îngeri în zăpadă la 40 ani, vreau să îmi curgă viața prin vene și să simt că am cu cine să o împart. Vreau două brațe între care să mă simt acasă și mai vreau respect cu carul, interes infinit, demnitate și îndrăgostire continuă (nu, nu fluturi în stomac, ci drag să vin acasă).
Într-o lume în care se vorbește tot mai mult de digitalizare, automatizare, PR, marketing, imagine și influenceri, eu vreau să fiu OM, să rămân femeie.
Când ne dezvoltăm atât de mult din punct de vedere profesional, de ce ne mulțumim cu atât de puțin bine emoțional? De ce nu mai simțim atât de intens, de ce dezvoltarea asta personală nu ne ajută să ne rezolvăm problemele din relații înainte de a bagă actele de divorț? De ce ne cărăm traumele din copilărie în relația cu partenerii? De ce psihologul devine singurul om care ne ascultă? De ce concediile sunt doar despre vacanțe, dar nu și despre acasă, în familie? De ce Crăciunul e despre cadouri și nu despre mesele cu ai noștri? De ce mirosul de brad ne amintește de copilăria noastră, dar nu ne mulțumește în prezent?
Într-o lume a tuturor posibilităților, a libertății neîngrădite, a mentalității deschise, mă întreb de ce nu mai putem iubi cu atâta fidelitate și verticalitate față de noi înșine, în primul rând? De ce ne coborâm standardele atât de jos, când am reușit să evoluăm atât de mult că specie? De ce ne mulțumim cu atât de puțîn în iubire?
Pe mine, vă rog, să mă iertați că nu pot să iau iubirile de la colțul străzii după ce am văzut iubiri de o viață și că vreau să cred cu tărie, că acestea încă mai există…Să mă iertați că nu cred în “te iubesc” spus pe Instagram după două săptămâni de relație, dar cred în așteptare, în iertare, în speranța și în împăcarea cu sine și cu restul.
Vă rog să mă iertați că încă întreb când ne vom face bine…
Guest post by Denisa Ion
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.