De câte ori ne vedeam la tine, eu aveam grijă să îmi las albe aripile agățate în cuierul din hol. Altfel te-ai fi speriat poate, de ce mare greutate trebuie să car zi de zi în spate; sau pur și simplu te-ar fi incomodat când ai fi vrut să mă îmbrățișezi cu foc …
Uneori, după ce plecam, îmi spuneai că mai găseai, pe ici pe colo, prin hol sau uneori chiar în dormitor, câte o pană albă și nu înțelegeai de unde a venit.
Îmi ziceai mereu că dorm prea putin și veghez prea mult; dar cum altfel să rezonez cu oamenii, dacă nu îi veghez mereu?
Mă aflam acolo când aveai nevoie mai mare de mine, când lumina nu mai ajungea până în străfundurile inimii tale. Mereu arătai surprins să mă descoperi în prima vitrină în care chipul ți se reflecta!
Îți știam bine suferința și încercam tot ce pot eu face spre a-ți netezi drumul prin viață!
Uneori, da …îmi spuneai că am ceva din căldura mamei tale. Cum altfel aș fi putut ști tot ce simți, dacă nu eram ea?
Târziu ți-ai dat seama că sunt prea mult pentru tine …prea dreaptă și prea sinceră și te-ai temut că aș putea deveni chiar a ta conștiință.
Și ai fugit de mine…
Eu nu puteam să te las singur; dar am preferat să nu mă mai vezi un timp și să te ghidez doar de la distanță.
Te mirai prea mult de comunicarea asta fără de cuvinte dintre noi doi. Prea multe lucruri le spuneam noi în același timp. Ne cântau în cap aceleași melodii…
Ei, dar știi că încă tresar de câte ori îmi rostești numele în adâncul minții tale, sughit necontrolat și cred că mă vrei aproape de tine; dar nu se mai poate…
Poate într-o zi …poate într-o altă viață!
Te aștept!
Guest post by Maria Gabriela Ionescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
