– continuare de aici –
Stăm la masă, eu cu mâna în mâna lui, neîndrăznind nici să respir, de teamă să nu sfărâm vraja din noi… în timp ce, febril, mintea caută un răspuns. Frumosul bărbat din fața mea – cel despre care spuneam că este mai degrabă de seama fiului meu de 20 de ani, decât de seama mea – are puțin peste 30, deși nu și-i arată, și acum mă privește atotcuprinzător, urmărindu-mi și cea mai firavă tresărire, amuzat (cred eu) să vadă cum ies din încurcătură. Nu, nu l-am recunoscut. Memoria îmi joacă feste, dintr-un spirit de conservare exagerat, așa că nu rețin decât oamenii, întâmplările și momentele care au oarece semnificație pentru mine. O, da, pe acestea le rețin cu exasperant de multe detalii, însă restul ajunge la coșul de gunoi al istoriei mele personale. Deci, nu, nu știu cine e și nici nu am șanse să-mi aduc aminte. Și, în plus, sunt prea „bătrână” (vorba vine!) să mă mai joc așa cu un bărbat aproape necunoscut. Căci mâna mea prea se simte bine în mâna lui.
– Nu… îi răspund într-un final, zâmbind cochet.
În fond, nu știu și cu asta basta, o iau ca pe un avantaj asupra lui. Dacă ne-am cunoscut cândva, înainte de ocheadele noastre stradale, nu mi-a făcut o impresie suficient de puternică, cât să-l țin minte, în schimb eu lui, da.
Probabil că are de gând să mă fiarbă, așa că mă prefac complet neinteresată de ce a fost, dacă a fost și când a fost. Dacă are de gând să-mi spună, bine, dacă nu, nu.
Aiurea! Mă răzgândesc. La naiba, sunt femeie și sunt curioasă de mor.
– Poate mă confuzi, îi zic.
Puțină provocare nu strică, nu?
Râde… nu e prost și-l amuză că, deși își dăduse seama că nu vreau să-i intru în joc, până la urmă, o fac. Și numai ce-l aud:
– „Domnule, nu neg pregătirea sau experiența dumneavoastră și nici nu vreau s-o luați ca pe o jignire, dar habar nu aveți despre ce vorbiți! Nu mă învățați pe mine cum să am grijă de casa mea, că sunt femeie și știu. Nu m-oi pricepe la lucrări complexe – cum ar fi să renovezi un apartament – dar să-mi spuneți mie că am mucegai în baie, e prea de tot.” Să mai zic?
M-a blocat. Da, erau cuvintele mele… Trecuse aproape o eternitate de atunci (mă rog, câţiva ani) și uitasem complet de discuția care escaladase într-o ceartă ce, până la urmă, se lăsase chiar cu o reclamație din partea mea. Deci el era consultantul de vânzări conflictual – după cum îl calificasem eu atunci – cu care purtasem, tot mai nervoasă, o discuție absolut inutilă. Mă prinsese pe picior greșit, în săptămâna aia semnasem actele de divorț. Ce pot să-i spun acum?
– Sper că nu ai avut probleme din cauza mea…
– Dimpotrivă! Am fost apreciat pentru cum am condus discuțiile cu un client nemulțumit (deşi nu din vina mea sau a magazinului)… dar asta a fost atunci, viața a mers înainte, viața mea profesională, la fel. Însă ceva ce am observat atunci, nu am putut să uit.
– ??
– Ochii tăi mari, albaștri, cu irizări verzi. Aveam senzația că sunt fulgerat, de fiecare dată când deschideai gura. Și nici urma verighetei de pe inelarul tău stâng n-am uitat-o… Acum s-a vindecat, nu se mai vede, a mai adăugat și mi-a sărutat ușor degetul pe care, cândva, stătuse, într-adevăr, o verighetă. De aceea, mi-a fost ușor să te recunosc pe stradă, de aceea am mulțumit providenței când ne-am întâlnit. Nu știam că ești mama lui Matei, dar ce mă bucur acum că lucrurile s-au întâmplat așa. Nu aș putea spune că te-am căutat în tot acest timp, dar deseori m-am gândit la tine, nu știu de ce…
Ce să-i spun, că, privindu-l, începeam să știu eu de ce? Că nicio întâlnire nu e rodul coincidenței și că lucrurile se coc și se întâmplă în legea lor?
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
