Am trăit povestea asta odată cu ea, aproape ca ea, pentru că eram fericită pentru ea. Eram nedespărțite după orele de serviciu, mai ales că locuiam împreună. Eu aveam un prieten din alt oraș, care apărea doar la sfârșit de săptămână, o poveste frumoasă ziceam eu atunci, dar s-a dovedit a fi o eroare… dar nu asta vreau să împărtășesc aici. Ci povestea ei. Singura prietenă adevărată pe care am avut-o.
Ea era singură, frumoasă cu draci, pe unde mergeam se găseau admiratori pe care, nu știu cum, dar reușea să-i țină la distanță. Râzând, fără să pară că sfidează, deși eu știam că asta făcea, îi ținea departe de noi. De ea mai bine zis, că eu eram – cum credeam atunci – „luată”.
Era înaltă, suplă, perfectă fizic și molipsitor de plină de viață, sinceră fără să doară, trăia fiecare zi ca pe un dar pe care nu se aștepta să-l primească. Cu o bucurie de copil care vede pentru prima dată ceva fascinant.
Apoi…
S-au văzut într-o după-amiază de toamnă târzie, octombrie parcă, veneam împreună, eu și ea, de la serviciu spre casă, când pe strada cam necirculată, o mașină verde a încetinit de departe și a înaintat ușor spe noi. Tipul de la volan se uita fix la ea. Atât de fix, că-mi era frică să nu o ia mașina aceea aiurea, pentru că el nu mai avea ochi decât pentru ea. Vedeam cu uimire că nimic altceva nu mai există pentru el, decât ea. Mi-am întors privirea spre ea, râdea, apoi a scos limba la el. Nu-mi venea să cred! Ea să facă un așa gest? Am întrebat-o de ce face asta. Mi-a răspuns râzând, „pentru că-mi place tipul”.
Era prima data când spunea că-i place cineva. Știam că trăise o dezamăgire… și știam că nu s-ar arunca ușor într-o altă poveste, deși trecuse ceva timp… mergeam și sporovăiam, depășisem momentul și am ajuns acasă.
Ea prin bucătărie, eu prin sufragerie, când o aud:
– Ce naiba-i asta?!?
– Care asta? am întrebat-o.
– Tipul acela – îmi spune, tipul acela a ieșit din scara noastră, a urcat în mașina lui verde și a plecat.
– S-o fi mutat aici, îi răspund, coincidențele există.
A tăcut. Ne-am văzut de ale noastre, fără să mai vorbim despre asta.
Mai pe seară, hotărâm să ieșim la un suc. Când am deschis ușa să ieșim din casă, a căzut o hârtiuță mică, atât de mică, că n-am fi băgat-o în seamă dacă n-o vedeam zburând în jos. S-a aplecat – era clar că din ușa noastră căzuse, a ridicat-o, credeam că vrea s-o arunce la gunoi, dar a despăturit-o și a început să citească. Citind, a încetinit mersul, iar fața i-a devenit atentă și serioasă, semn clar că o interesa.
A terminat de citit, după care, cu ochii pierduți în zare, a spus:
– A plecat la o nuntă, se întoarce duminică seară târziu, probabil că o să ne vedem luni.
– Cine? Cu cine să ne vedem, am întrebat.
– Cu A., tipul din mașina verde.
– A.? întreb. De unde știi cum îl cheamă?
– Din bilet, îmi răspunde.
– Și-i spui deja pe nume de parcă îl cunoști?
– Da, mi-a răspuns, îl cunosc, știu că e el.
– Care el, că mă aduci la disperare cu răspunsurile astea frânte, spune-mi tot.
– Ce să-ți spun? Simt că e el, cel pe care îl așteptam, uite că a venit.
Eram năucă. Nu mai știam ce să cred.
Am întrebat-o dacă se simte bine și mi-a spus că niciodată în viața ei nu s-a simțit mai bine. Am întins mâna după biletul acela și mi l-a dat. Pe hârtia mică, mototolită rău de ea, strânsă în pumn de parcă i-ar fi fost teamă să n-o piardă, scria: „Să nu fugi, te-am găsit și n-o să te las niciodată să pleci, pentru că m-aș pierde pe mine. Plec la o nuntă, mă întorc duminică noaptea, ne vedem luni. A.”
Deodată a zis: „Sunt fericită, atât de fericită. Habar nu aveam cum e fericirea”. Doaaaamne, mi-am zis, asta trebuie să fie dragoste la prima vedere!
Și a fost. Arătau superb împreună, înalți amândoi, atletici, ea blondă, el brunet. Peste trei luni se mutau împreună într-un apartament. Apoi, ne-am întâlnit când și când. Vorbeam cu orele la telefon, asta compensa faptul că nu prea ne vedeam. De fapt, ei nu se vedeau cu nimeni, nu aveau timp decât pentru ei. Nu-i condamnam…
De cele mai multe ori, dacă ne vedeam era din întâmplare, întodeauna îmi povestea cât sunt de fericiți, la fel spunea și el, căci acum deveniseră de nedespărțit, cum fusesem eu cu ea înainte, tot la fel, doar orele de serviciu îi puteau separa. Nimic altceva, nici măcar eu, prietena ei nu puteam să rămân numai cu ea, pentru că el nu se dezlipea de ea, o sorbea întruna din priviri, nimic în afară de ea nu conta, universul lui era ea, la fel cum universul ei era el. O ducea la birou, o lua de la birou. Nu puteau respira unul fără celălalt. Păreau că ar înceta să existe unul fără altul.
Hotărâseră să se căsătorească în anul când el va împlini 30 de ani. Trecuseră aproape patru ani de când erau împreună și el urma să împlinească 30 de ani. Mai erau câteva luni, deja făcuseră planuri, totul era stabilit. Doar câteva luni… eram fericită pentru ei. Eu eșuasem deja.
Într-o noapte, m-am trezit că sună cineva la ușă. M-am speriat rău, nu așteptam pe nimeni. Era ea.
Mi-a povestit că în acea seară el a întârziat, așa cum… a mai întârziat fără a da explicații în câteva seri în ultimele cinci – şase luni… nu mult, câte o oră, două, și nu des, de cinci – şase ori… era împietrită, nu plângea, doar că părea goală, goală de suflet, de viață, de vise. N-o mai recunoșteam. Era o altă femeie, o străină. Avea cu ea două genți mari. Pleca. Nu știa unde, dar spunea că nu mai poate respira același aer, în același oraș cu el, că o să mă sune când se va aranja, când va ști ce să facă cu viața ei…
Mi-a povestit că în seara aceea el întârziase din nou, iar când a venit i-a spus că trebuie să se căsătorească. Iar ea i-a spus „ştiu, iubire”, însă el i-a răspuns: „nu, nu știi, nu cu tine, iubire, cu o femeie, cu mama copilului meu, care se va naște peste cinci luni”.
Cinci luni? Patru luni mai erau până la nunta lor…
Ea a plecat. El s-a însurat.
Ea n-a trecut – cel puțin până acum – peste povestea asta.
Pe el l-am întâlnit o singură dată, de curând, urmărind cu privirea un băiețel de vreo 3 anișori care se străduia să meargă cu bicicleta pe o alee în parc. Alături de el era o femeie tristă, mai tristă decât el…
Când m-a observat, a rămas câțiva pași în urma femeii.
S-a oprit în dreptul meu, apoi m-a întrebat pierdut „unde e?”, fără măcar să mă salute, iar în ochii și vocea lui am simțit atâta durere, că mi-a venit să plâng. Și am mai văzut disperarea cu care aștepta să-i răspund. Nu i-am răspuns. Îi promisesem ei că n-am s-o fac!
Am greșit?
Pe Liana o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
