Bună! Îți scriu de-abia acum pentru că atunci nu am mai avut energia necesară să îți spun ce lucruri m-au supărat. Da, ai citit bine! Doar nu cumva credeai că inteligența ta inegalabilă și comportamentul impecabil te vor fi absolvit de orice vină! Vezi tu, într-o relație ai nevoie de ceva mai mult decât de niște gesturi reci, izvorâte doar din mândria de a fi principial, pentru că, axiomatic, o legătură nu poate fi unilaterală. Și știu că aceste gesturi au adeverit finalul.
Îmi amintesc perfect cum, întors de la serviciu, stăteai pe scări îmbrăcat în cămașă școlărească în carouri, ca orice corporatist care se respectă, și îmi spuneai că nu ai simțit nevoia să mă suni pentru că tu, de fapt, nu ai sentimente pentru mine… Dureros, dar adevărat. Și la fel de bine știu și că aceste cuvinte aveau tot dreptul să mă rănească, deși în concepția ta, durerea mea era absurdă pentru că tu ai vrut doar să fii „corect”. Ar fi trebuit să te aplaud pentru curajul de a-mi fi spus astfel de lucruri, cred că la asta te așteptai mai degrabă. Nu sunt ca tine și nici nu vreau să devin. Pentru mine, a fi corect cu oamenii înseamnă a empatiza cu ei și a le spune adevărul sub forma pe care o pot ei suporta. În drumul nostru către dragoste, ne căutăm pe noi și facem popas ori de câte ori găsim în celălalt o idee care rezonează și tremură cu cea mai vulnerabilă din noi, pe care o ținem ascunsă, de frică să nu fie judecată sau, mai rău, întinată. Iubim ceea ce găsim în noi și ne dorim atât de mult să iubim, încât ne înfricoșăm de fiecare dată când ne oglindim în altul. Află că nu am fost îndrăgostită de tine, deși mi-am dat silința. Orice relație ar trebui să pornească dintr-un sentiment de admirație sau respect, dar eu doar asta am avut pentru tine. Tu erai prea rațional, eu visătoare, tu aveai idei fixe, prea obsedat de detalii, iar eu n-am reușit să mă așez între liniile clare trasate de tine între bine și rău. Pentru că eu cred că acestea sunt convenții ale oamenilor. Eu pot să mă deschid și să mă implic doar atunci când simt că sunt ascultată și acceptată așa cum sunt.
Ceea ce a durut mai tare în acea seară a fost umilința la care am fost supusă, pentru că timpul petrecut cu tine a dus la obișnuință și nu la dragoste. Atunci nu am știut cum să interpretez vorbele tale, așa că ți-am cerut timp ca să îți înțeleg „de ce”-ul. Acum știu: nu sunt curioasă, nu am viața ordonată fiindcă am și o pasiune și am cerut o bere într-o seară când la berăria unde m-ai invitat nu aveau suc în meniu. Te iert pentru că îți înțeleg frustrările și nu meriți atitudinea mea ostilă.
„Fă-mă să mă îndrăgostesc de tine!”, spuneai la început… dar oare cum să te poți oferi și dezgoli de tot și toate în fața unui om despre care nu știi nimic? Nu poți, pentru că asta presupune să te pui la pământ și să lași să calce peste tine egoismul absolut, să oferi celui care are cel mai puțin nevoie ceea ce ai tu mai de preț, adică pe tine.
P.S: Ia-i omului ce vrei, numai nu-i lua pasiunea!
Guest post by Ioana Georgescu
Răspuns la provocarea Catchy.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
