Era o după-amiază de vară fierbinte, îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, și cred că nu aveam mai mult de opt ani. În curtea bătătorită și prăfuită a bunicilor, mă văd împreună cu mama-mare, aplecate și concentrate să căutăm o monedă de trei lei. Mi-o dăduse ea să-mi cumpăr înghețată de la alimentara și tot răsucind-o în mâini, aruncând-o și prinzând-o, îmi scăpase și se rostogolise în iarba din curte. Parcă o înghițise pământul, parcă intrase în gaură de șarpe, zicea mama-mare. Nu m-a certat, doar s-a pus în genunchi cu mine și am luat curtea la controlat, palmă cu palmă. Pare ciudat, dar când îmi vine în minte episodul ăla, încă simt în creștetul capului căldura toridă a razelor de soare, parfumul de leuștean din palmele bunicii, văd firișoarele de praf cum se mișcă repede și ordonat la fiecare răsuflare a noastră. Nu mai știu cât timp am căutat moneda, mie mi s-a părut mult și știu că eram obosită și plictisită de atâta căutat și i-am zis bunicii: eu renunț, lasă, poate o găsești dumneata și mi-o dai altă dată. „Dacă în viață renunți așa ușor, draga mamii, nu o să realizezi nimic. Orice ți-ai dori să faci, cere muncă, sacrificiu, răbdare, migală și un grăunte de noroc, dar grăuntele ăla de noroc nu-ți folosește la nimic, dacă nu are de ce să se lege.”
Îmi amintesc și azi cuvintele ei, cuvinte simple, de țărancă obișnuită cu munca, cu răbdarea și acceptarea, obișnuită să nu renunțe și s-o ia mereu de la capăt.
Nouă ne lipsește răbdarea, vrem totul imediat, nu mai avem timp nici să ne minunăm, nici să așteptăm, să ne înduioșăm, să iubim, să stăm singuri cu gândurile noastre, cu noi, căutăm o fericire care atunci când nu vine, suntem foarte pricepuți să găsim scuze, să ne amăgim. Cuvintele bunicii poate nu le-am înțeles atunci, cu siguranță nu le-am înțeles puterea, dar dacă mi-au rămas în minte, probabil au avut un impact mult mai mare decât m-aș fi așteptat. Astăzi îmi vorbesc despre răbdare, insistență, muncă, dorința de a realiza și împlini, despre nerenunțări.
Când făcea parastas, mă lua cu ea să împărțim vecinilor. Cel mai mult îmi plăcea să mergem la domnișoara. Domnișoara era de vârsta bunicii, fusese profesoară de matematică, era la pensie și nu se măritase niciodată. Avea casa plină de cărți și de dantele, grădina plină de flori în toate culorile și o boltă de viță de vie deasă și răcoroasă. Avea o piele albă și delicată, cum doar la actrițele din filmele cu Charly Chaplin văzusem și rochii vaporoase în culori pastel care-i scoteau în evidență mâinile frumoase și ochii verzi ca mugurii de brad. Ne servea cu șerbet de trandafiri și de fiecare dată o certa blajin pe bunica:
„Leano, Leano, tu ai fost o fată foarte deșteaptă, mai deșteaptă decât mine, n-ar fi trebuit sa te lași de școală, ar fi trebuit să insiști cu ai tăi să te trimită să termini măcar opt clase, să-ți găsești un serviciu bun.”
„Deh, domnișoară, asta mi-a fost soarta, n-avea cine să se ducă cu caprele, cine s-o ajute pe mama cu copiii până venea tata din război. Așa mi-o fi fost scris!”, zicea bunica cu resemnare. O resemnare pe care nouă ne cerea să n-o acceptăm, să ne răzvrătim, să nu avem regrete și nici păreri de rău. Mă miram de fiecare dată că mama-mare o chema „domnișoara” și vorbea cu ea cu „dumneavoastră”, mai ales că aveau aceeași vârstă și fuseseră și colege, dar ea zicea că oamenii care au studiat merită respect.
Nu știu dacă ea, putându-se întoarce în timp, ar fi ales o altă stradă, o altă viață, dar pe noi ne îndemna să dăm mai multă valoare dorințelor noastre pentru că în viață, până la urmă, călătorești singur. Te folosești de căruță, de bicicletă, de mașină, de avion, dar o mare, importantă și semnificativă bucată din călătoria vieții o faci singur, pe jos, tu și cu tine. Și speri mereu ca foaia albă pe care o ai în față să se umple de drumuri colorate, line, simple și sigure, dar dacă așa n-o fi, să ai curajul să schimbi strada, să schimbi viața, să te schimbi pe tine, să nu aștepți nimic de la nimeni, să nu lași oamenii să te dezamăgească, să te folosească, să te lege de ei cu fire aspre și tăioase de dependență, să ai mereu puterea și dorința să te ridici singură, să fii mândră și demnă.
Să fii tu, cea mai iubită de tine.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
