Nu cred că este vorbă care să mă întristeze mai mult decât cea pe care am auzit-o prea des în ultimul timp și chiar de la iubitul meu: „Nu există femei urâte, numai băutură prea puţină”. Să fie acesta un mesaj “subtil” prin care vrea să-mi dea de înţeles că nu mă mai găseşte la fel de atractivă ca înainte? Ce-i drept, ultima perioadă nu a fost deloc una uşoară, iar problemele mi-au ieşit prin piele. La propriu. Tenul meu, altădată fin şi mătăsos ca al unei şcolăriţe îmbujorate într-o dimineaţă geroasă, acum este tot mai întunecat, aspru, mat… ca un strigăt mut, disperat, după echilibru şi linişte…
Și asta, de parcă nu aş fi avut suficiente probleme deja cărora le fac faţă (ce ironie, nu?) tot mai greu… Între o iminentă demisie – pe care numai un miracol ar putea-o împiedica – şi alte probleme legate de ai mei, umorul deloc englezesc al iubitului meu nu face altceva decât să pună sare pe rană. Şi în mijlocul acestei feerii care este viaţa mea, am parte de ruşinea secolului.
Fratele meu se căsătorea şi m-a rugat să fiu domişoară de onoare. Mare onoare, având în vedere că de-abia aveam curajul să mă mai arăt în lume. În fine, îmi pun un strat gros de „tencuială” – cum zice tatăl meu – mă îmbrac în rochia vaporoasă de culoarea untului, îmi iau posibilul viitor ex-iubit de braţ şi ne prezentăm la eveniment, încercând să fiu cât mai invizibilă. Şi-mi iese până după ceremonia de la biserică, când vine momentul fotografiilor din toate unghiurile, cu toată lumea, împreună şi separat, şi de care chiar că nu mai am cum să scap. Aşa că, vrând-nevrând, mă alătur celorlalte domnişoare de onoare. Şi-ncepe frecuşul – mai la stânga, mai la dreapta, tu aici, tu dincolo… iar eu, transpirată şi nervoasă, fac una dintre figurile mele clasice, mă împiedic de rochia miresei, mă dezechilibrez periculos, mă agăț și mă lipesc cu fața de spatele fetei, mai-mai s-o dărâm, îi las tot machiajul pe dantela delicată și… nu-mi vine să mai ridic ochii din pământ de rușine. Mă simțeam de parcă aș fi fost în pielea goală…
Celelalte domnişoare de onoare au dat însă dovadă de o rapidă solidaritate şi au făcut cerc în jurul meu. Care îmi îndrepta rochia, care îmi aranja părul, iar cea care încerca să repare cumva cu niște șervețele dezastrul de pe fața mea mi-a șoptit că ar fi bine să merg să-mi fac urgent un tratament pentru coşuri… Să mor și alta nu!
După ce le mulțumesc cum pot și bâigui jenată niște scuze, mă retrag din grupul de fete, aproape plângând, lângă iubitul meu, nu mai puțin stânjenit. Numai bine ca să-i dau ocazia să-și plaseze o altă drăgălășenie:
– Nu mai plânge, am o veste bună: există tratamente pentru puncte negre!
Eu m-oi duce nu m-oi duce mâine să-mi fac ceva la fața asta, dar pe el să nu-l mai văd în ochi de azi! Deja simt cum mă detoxific…
Citiţi şi
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
