Pășind în crângul sacru, marea preoteasă Norma adulmecă și privirea-i căpătă luciri de oțel:
– Aici a fost un bărbat! Mirosul nu m-a înșelat niciodată!…
– Ce bărbat? – se miră Clotilde.
Tânăra druidă poate nu se exprimă tocmai corect, căci nu ceruse identitatea aceluia, ci se miră cum poți adulmeca o nălucă într-un spațiu deschis, în care vântul suflă încotro voiește, în pofida stejarilor care mai fac un oarecare paravan. Norma luă întrebarea la propriu:
– Nu știu ce bărbat, lasă-mă să mă concentrez! Unul, oricum, cu gânduri necurate…
Proconsulul Pollione nu era nici pe departe vreun nespălat, ca să poată fi detectat, și nici vreun cochet, care să se dea cu parfumuri. Gânduri nu întru totul pure va fi avut, căci venise în crâng după Adalgisa. Norma începuse, prin cine știe ce instinct, să bănuiască ceva, însă nu desluși chiar instantaneu ce se petrecuse.
– N-o fi fost Oroveso? – încercă Clotilde să ajute.
– Exclus! După el, rămâne un miros fizic, pătrunzător, ca și cum cepe, ridichi și cartofi ar fi putrezit într-o găleată, ăla-ți mută nasul și-n vârf de munte!… Aici, simt mai mult vinovăție… Cineva o fi atentat la vreo preoteasă. Adică, la Adalgisa.
– De ce taman la ea?
– Păi, e singura tânără și faină. Flavia, sărmana, e doar tânără. Dacă i-ar da vreunui libretist prin minte să scrie despre noi, i-ar zice Flavio, la cum arată… Așa că rămâne doar Adalgisa.
– Și eu? – vru să mai afle Clotilde, nepărând tocmai măgulită.
– Tu ești cu mine – găsi Norma o ieșire decentă. S-o luăm metodic… Un bărbat a trecut pe aici. Cum nu pute, înseamnă că nu e gal de-al nostru, ci roman. Or, ce alt roman, în afară de Pollione, ar avea tupeul să vină în crâng? A răpit-o pe Adalgisa! Bine, nu zic c-a luat-o cu sila, că și aia… numai la preoția ei nu-i stătea mintea!
– Eu am încercat să-i spun…
– Ai încercat, pe dracu! – scurtă marea preoteasă discuția.
Într-adevăr, Adalgisa era de negăsit. Oroveso înmiresmă luminișul, în modul său inconfundabil și, auzind de dispariție, ridică din umeri:
– Cap de bărbat! Gândește cu… iartă-mă, Cernunnos! Împăratul are încredere în el, îl numește consul, și el își compromite cariera pentru una care nici măcar nu este de religia lui!…
– Chiar! – făcu Norma, care neglijase acest aspect. O fi vreun ecumenist avant la lettre… Porcul! De fapt, ce religie au romanii? Trântesc la zei din toate colțurile lumii, le pocesc numele, și se comportă ca și cum transcendentul nici n-ar fi!… Uneori, chiar mi-aș dori să devină creștini toți!
Oroveso se miră de atâta cruzime. În opinia lui, Norma se supărase disproporționat. Doar dacă nu cumva…
„Oare și Norma?” – se întrebă, apoi dădu a lehamite din mână: „În definitiv, de ce nu? Ce dacă-i mare preoteasă, nu-i și ea tot femeie? Că-i zicem noi Casta Diva, asta-i mai mult așa… o glumă locală!”
Norma – Vincenzo Belinni (1801 – 1835)
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
