Noi, egoistele, facem copii. Din dragoste, parol. Şi, dacă ni-i dorim cu cerul şi pământul, dar ne trezim într-o baltă de sânge în miezul nopţii… e semn că ne moare înăuntru ceva. Cineva. Pe care nu îl vom şti niciodată cum ar fi arătat. Fetiţă? Băieţel? Ce culoare ar fi avut ochii? Ştim doar cum s-ar fi numit, dacă… Şi şoptim rugi pentru că, poate, următorul va supravieţui. S-a întâmplat ca noi să auzim: “embrionul este dezlipit pe o porţiune de… Vă programăm cât mai curând la chiuretaj.”
Iar noi, astea care facem copiii din dragoste, mai suntem şi fraiere rău, pentru că nici nu vom şantaja emoţional un bărbat, legându-l de uşa de la intrare, pe motiv că bieţilor copilaşi le va fi foarte dor de tati. Nu vom face asta pentru că Dumnezeu a pus în noi iubire şi viaţă, nu un contabil fără scrupule. Ne asumăm ca el să plece. În asta nu există înainte planul B. Tu rămâi în cuib pentru că acolo trebuie să le fie puilor cald, şi bine, şi dragoste, în continuare.
Ba ne mai şi trezim că nu ne permitem nici măcar o criză de rinichi. Sau una lombară. Sau moartea. Indiferent prin ce zvârcoliri ale sufletului ai trece, cum să îţi permiţi să mori când ai făcut un pact cu viaţa? Aşteaptă să le pui aripile, unde să pleci?
Noi, egoistele, trăim magia de a da viaţă. De a căra burtici de balene nouă luni, de a lua, poate, pungi de medicamente pentru a duce la capăt mirajul. Ştii şi tu măcar o mare egoistă care a luptat ani de-a rândul cu propriul corp şi destin pentru a aduce pe lume un suflet? Ani în care şi-a dereglat organismul, a plâns, a blestemat, a urlat, a sperat… Şi şi-a văzut aşa de repede spulberate visele.
Suntem egoiste, da. Când le dăm nopţi şi zile, când îi supraveghem pe paturi metalice de spital pentru boli uzuale. O enterocolită pare floare la ureche până îţi vezi puiul cu perfuzii în mâini, alb că varul, vomitând încontinuu, apoi dormind cu orele. Despre mamele care se iau la trântă pentru viaţa micuţului lor cu Iadul, dacă trebuie, ce ştii? Îndrăzneşti măcar să te pui în locul uneia? Eu…nu.
Trăim pentru un cuvânt de-al lor… Ştiu, o cunosc pe cea mai mare egoistă în viaţă. Prietena mea. Se lupta de cinsprezece ani să facă un băiat normal din copilul ei autist. Cu toată răbdarea din lume, cu grijă şi dragoste dumnezeiască, cu atenţie şi devotament. A citit biblioteci întregi de psihologie. A sperat imens. S-a întrebat ce va fi când ea nu va mai fi, dacă nu reuşeşte să îl aducă pe linia de plutire. Ea este eroina din viaţa mea.
Din pur egoism le numărăm în primele ore de la naştere degetelele, le adorăm tălpile şi le venerăm fiecare privire. Le aşezăm şuviţe pe frunte, le mângâiem orice petec de piele julit. Şi trăim disperarea în ziua în care înţelegem că nu îi vom putea feri de dezamăgiri, deziluzii, erori.
Dar reţeta e veche deja. Iei o frază “fumată”, de genul “egoistele nu fac copii” şi o întorci pe dos. Ce iese? “Egoistele fac copii”. Şi încerci cu înverşunare să demonstrezi cât de mârşave sunt aceste creaturi, ele, adultele, care dintr-un ego nemăsurat ţin cu tot dinadinsul să dea naştere. Nemernice fără scrupule! Abominabile din start. Cum or fi venit ele pe lume? Din alţi monştri egoişti, desigur. Cărora pe lumea asta li se spune “mame”.
Iertaţi-mă, vă voi plictisi. Sunt ea, cea a cărei realizare sunt copiii…
Sunt o egoistă fără margini, recunosc. Pentru că nu am ales să am o altă oglindă când vreau să mă privesc, ci două perechi de ochi verzi că mâlul. Le iubesc somnul, visele, întrebările, respiraţia, imaginaţia, minciunelele, greşelile. Şi mă ascund să plâng când sunt rugată să promit : “vei trăi până împlinesc eu o sută de ani, bine?”
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
