Ce binecuvântaţi am fost să avem vise! Vă daţi seama, ce binecuvântare? Şi somnul…
În vise am fost oriunde, am fost oricum, am fost oricine.
Pe la 25 de ani am visat ceva superb. A fost atât de real acel vis, încât şi acum cred că era un déjà-vu. Se făcea că eram cu nişte fete, prietene de-ale mele. Era o zi de vară, eu conduceam o maşină decapotabilă pe un drum mărginit cu dungi albe, impecabile. De o parte şi de alta erau palmieri. Râdeam cu fetele. Aveam părul blond, cârlionţat şi vântul mi-l tot dădea pe faţă, iar eu îl suflam aşa: pufff, pufff, ca atunci când vrei să-ţi dai părul din ochi, dar ai mâinile ocupate. Un cer ca albastrul de Voroneţ se lăţea pe tot orizontul şi nu vă spun cum era cu palmierii ăia, o nebunie. În visul ăsta nu eram nici mamă, nici soţie, nici soră, nici fiică. Eram eu cu nişte fete, şi râdeam.
Apoi, a mai fost visul cu bunica mea. Eu, nemişcată, stăteam şi priveam un sicriu. Ştiam cine este în el. Îmi părea rău că a murit. Deodată, de pe faţa bunicii a alunecat pânza albă şi brodată, s-a ridicat în capul oaselor şi mi-a spus: ”Lucuţă, puică, ce mai faci?” Eu, încremenită de iubire, nu i-am răspuns şi nu am înşfăcat-o de mână să o trag în viaţă, să fug cu ea, departe de sicriu. Nu, am stat aşa, cu mâinile reci, atârnind neputincioase.
Ştiu sigur că în vis am fost la Acapulco. Zâmbiţi? N-aveţi decât, zâmbiţi!
În vise l-am întâlnit pe Anthony Hopkins, personal. I-am spus că-mi place mult de el, că are charismă şi el mi-a spus:”Danke!”. Ştiaţi că a compus un vals? L-am ascultat, până l-am învăţat pe de rost. Îl cântă André Rieu cu orchestra lui.
Niciodată n-am fost, în vis, nefericită. De toate am fost şi peste tot, dar nefericită nu am fost.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
