Tugudum – tugudum-tugudum-șșșșșșș-tug-tug-tugudum… Întuneric. Deși e vară, mi-e atât de frig în locul ăsta. Brusc. Mi-au înghețat mâinile și picioarele. Un gând mă urmărise toată ziua: ”Oare ce-or fi făcut femeile care-și așteptau pruncii în zilele alea de la sfârșitul lumii bune?”. În jur nu era nimeni. O rază de lumină venea de undeva din fața mea. Insuficientă să-mi călăuzească ochii și pașii.
Tugudum – tugudum-tugudum-șșșșșșș-tug-tug-tugudum… Am senzația că ceva s-a strecurat prin dreapta mea în viteză. Tresar violent. Nu vreau să mă lipesc de materia solidă pe care o intuiesc acolo. Se mișcă. E frig. Cumplit de frig în inima lui august-bunul. Încă una. O umbră, două. Ușa din spatele meu se închisese automat când intrasem. Nu mai vedeam drumul înapoi. Doar înainte, spre zarea aceea de lumină când albă, când galbenă, când dureros de inexpresivă, de crudă despicându-mi creierii și lacrimile de ochi.
Tugudum – tugudum-tugudum-șșșșșșș-tug-tug-tugudum… Șoapte difuze se aud în jur: Moi aussi! Tu sais, je suis medecin et je voudrais pratiquer. Ah, bon! Ca c’est ma fille. Je vous la presente! Mamaaan, j’ai mal! Papaaa, j’ai faim! Tugudum – tugudum-tugudum-șșșșșșș-tug-tug-tugudum… Tugudum – tugudum-tugudum-șșșșșșș-tug-tug-tugudum… Sunetele cresc în intensitate. Foșnete de haine, de pași, de șoapte nedeslușite. Apar și dispar umbre mișcătoare în jur. Nu găsesc nici o ușă, nici o lumină. Sunt încordată ca un arc. O umbră mai mare aleargă prin stânga mea și declanșează un sunet de armă. Încremenesc. Pe retină mi se strecoară imaginile acelui blestemat decembrie împânzit de tancuri, mitraliere și soldați și îmi readuce în nări mirosul de armă încinsă și mirosul trupului cald, vlăguit al morții. Mi-am încleștat pumnii până la os. Undeva în surdină, în fața mea un prunc plânge încetișor. Șșșșșșș-tug-tug-tugudum… Îi aud plânsul undeva în fața pașilor mei. Sunt chioară. Orbecăi. Mă aplec să caut pruncul, să-l iau și să fugim din lumea morții. Ating. E atât de rece încât țâșnesc în picioare. Cu ochii minții și memoria urechii caut copilul care plânsese. L-am auzit. E acolo. E mic. Dacă l-aș strânge la mine am fi mai vii amândoi și ne-ar fi mai cald.
Apoi brusc e liniște. E întuneric absolut. Miroase a pământ reavăn de mormânt proaspăt săpat. Vreau să mă întorc, să ies. Dar nu văd nimic. E atât de întuneric. E îngrozitor de frig. Mi se umplu ochii de lacrimi. De undeva din dreapta, o voce caldă răzbate până la mine:
– T’as voulu connaître. Je te le dirais. J’étais une petit fille, dans un petit village quand tout est fini, ou, peut être, est tout commencé.
– Je ne veux plus savoir. Je veux m’en aller!, mă cutremur în sinea mea.
– Trop tard ma petite. Je te le dirais quand même.
– Mais vous êtes têtue, madamme. Je veux m’en aller!
M-a țintuit cu vocea ei molcomă. ”Aveam cinci ani și într-o zi mama m-a anunțat că vom pleca într-o călătorie, într-un loc unde cei mari vor trebui să muncească. Mi-a zis că spera să ne fie mai bine. În seara aceea am fost înghesuiți într-o clădire murdară, fără apă ori grupuri sanitare. Îmi era foame. Mama apucase să împacheteze niște pâine și niște brânză. Am mâncat puțin și am adormit. Dimineața, m-am trezit în urletele unor bărbați. Soldați. Voiam să mă spăl pe ochi, dar mama mi-a zis că nu-i vreme de așa ceva. Tata m-a luat în brațe și ne-am pomenit într-un rând. Oamenii urcau în niște vagoane. Am întrebat de ce n-au ferestre cutiile pe roți. Nu mi s-a răspuns. Am urcat cu toții. Eram atât de înghesuiți. Nu știu câte zile a durat. Pierdusem șirul lor. Era cumplit de cald ziua, mirosea înfiorător. Eram amorțiți cu toții. În vagon era o familie cu un băiat cam de vârsta mea. Mamei lui i-a venit sorocul…”.
În întuneric, voci își spuneau poveștile vieții. Unii gemeau. Alte voci se lamentau. Șșșșșșș-tug-tug-tugudum…
A continuat pe același ton învăluitor:
– În vagon erau și femei, și bărbați, și copii… (Oftează adânc. Parcă ar plânge fără lacrimi într-un singur suspin. Așa o aud.) A născut ajutată de bărbatul ei și de femei. Toată lumea a renunțat la apa pe care o avea. Cineva a decis să se păstreze totuși niște apă. A născut un prunc mort. Până am coborât din vagon, zile mai târziu, femeia și-a strâns la piept nou-născutul mort, cu ochii goi, fără cuvinte. Fiul ei se lipea de tată care privea neputincios și disperat în jur. La fel și noi… ”
Mi se înmoaie genunchii. Am țâșnit. Nu știu cum am găsit ușa prin întunericul acela. Nici umbrele nu le-am mai sesizat. O durere profundă mă cuprinde, îmi numără coastele și bătăile inimii, îmi rupe gândurile și îmi frânge lacrimile în ochi. Mă așez pe trepte după ce ușa s-a închis în urma mea. Soarele care apune liniștit mă cuprinde cu ultimele-i raze. Nu-l simt. Și n-aveam să-l simt nici a doua zi în încordarea cu care trăiam încă în ziua de ieri.
Filă din Jurnalul în sol minor – Oswiechim (Auschwitz I), 1 septembrie 2014
* nebbia (it) – trad. ceață
Pe Lacrima o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
