S-a lăsat cu trupul ei cald lângă al lui în acele momente ale dimineții, când lumina i se putea citi pe tresăritul pleoapelor, și i-a șoptit o întreagă poveste aproape de urechi, aproape de pieptul lui ce pulsa a reverie. Și a început să îi șoptească lucruri pe care el credea că le naște în moalele nopții, doar că ea i le cuibărea în memorie, în acel loc pe care scriitorii îl confundă cu Inspirația…
… din liniștea albului perfect m-am hotărât să imprim dimineții urmele pașilor mei, ca un ecou al perfecțiunii ce caută un corespondent aproape de om. Te urmăream citind din cartea ta și te-am mângâiat pe nas, aproape de ochi, așa cum o face o mamă cu copilul ei când dorește să îl liniștească, sau o femeie care dorește să-și calmeze iubitul. Paginile cărții te distrăgeau de la sunetul produs de pașii mei goi, așa că te-am atins pe ochi. Ai crezut că este timpul să lași cartea din mână pentru a privi spre lumânările ce și-au oferit parfumul lecturii tale.
Așezasem pe brațul deschis al pick-up-ului un disc cu muzica lui Hauser, al cărui vibrato se încrustase pe orizontală în pereții spiralați ai vinilului. Pieptul meu era alb, iar rotunjimile lui erau ca două corpuri celeste formate din ceață. Vibrația muzicii îmi topea ceața în piept, așa că, aproape de fereastra ta eu respiram aburi ce se ridicau lângă aerul cald ce dansa aproape de fitilul lumânărilor tale. Vocea mea caldă topea zăpada de pe vârful crengilor spâne și le transforma în cuvinte, în șoapte, pe care să le auzi doar tu.
Când te-am văzut în dreptul ferestrei, cuvintele mele s-au blocat între inimă și gură, de parcă privirea ta era ca un lasou aruncat spre grumazul unei căprioare naive ce s-a apropiat prea mult de tine. M-am trezit prinsă, mult prea ușor, mult prea simplu, de privirea ta. Trupul îmi era învelit în misterul pe care îl menține cu putere vocația de medic. Tu mă vedeai salvând vieți, crezând că le pot oferi noi începuturi fără să mă doară, de parcă aș fi un suflet de marmură rece, lipsită de durere, dar lumina pe care o vezi tu în privirea mea s-a născut departe, acolo unde albul se naște. Te-ai gândit că ai întrebări în minte pe care nu le-a născut aceasta? Oare albul, acea ființă imaculată-n orizont, știe că și-a dobândit viața dinspre infinit?
Mi-ai șoptit „Bună dimineața!” atât de suav, apoi m-ai atins pe gât cu degetele tale pătate cu cerneală umedă, aproape de locul unde pulsul împrumută culoarea albastră a cernelii. Ai oftat când m-ai simțit absorbind cerneală în mine. Te-am simțit. Degetele mele moi, catifelate, te-au căutat tremurând, făcându-mă vulnerabilă în fața ta. Mi-ai luat palma într-a ta, și ai lipit-o de buzele mele dornice de atingere. Ne-am privit în ochi, fără să ne spunem ceva, cu respirația oprită între bătăile regulate ale timpului, când tu ai rupt tăcerea și ai spus cu tandrețe că ochii mei sunt născuți în primăverile în care ploile aduc viață în pădurile din munți. Ochii mei sunt ca primăverile pe care munții le ascund de ființele care nu sunt ca mine, ca să îi poți admira doar tu în sânul dimineții.
Eram goală, învelită doar de ceața pe care forma pieptului meu o năștea în mod continuu. Ți-am cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Mi-ai deschis ușa, privindu-mă pas cu pas cum pășesc stingher spre tocul ușii. Când m-am lăsat cu șoldul pe tăria lui, m-ai privit cu acea privirea adâncă ce caută să absoarbă detaliile trupului meu, doar că eu eram prea slăbită ca să nu mă pierd în fața ta. Ți-ai întins o palmă pentru a mă susține.
Te-ai aplecat spre piciorul meu drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea este ființa care mi-a desenat o hartă pe pieptul meu ca să ajung la tine simțindu-te. Recele pădurii a reușit să îmi fure căldura trupului, începând de la tălpi. Durerea pe care o resimțeam era tăioasă, ca acea durere pe care o simți când te tai profund. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile mele formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Șoaptele mele îți vorbeau ție într-un limbaj pe care îl stăpâneai. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?
Ți-am arătat Luna, argintie și neprotejată pe bolta rece a nopții. Dintre corpurile cerești, ea pare să cunoască cel mai bine dislexia iubirii, care nu a reușit întotdeauna să lase zilei și nopții drum spre realitate. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-ai înmuiat degetele în argintiul ei și mi-ai așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului meu, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul meu, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?
Aș vrea să știi ce aș scrie pe soare. Ne-am arde amândoi trupurile până ar deveni șoapte. Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?
Când te-ai trezit, ai crezut că ai idei noi pentru o nouă ciornă, dar eu te făcusem să crezi în inspirație, una născută de mine pe când erai cel mai vulnerabil om care doarme. Un scriitor ca tine are nevoie de momente de inspirație ca acestea, născute dintr-o realitate pe care încă nu o cunoaște, dar pe care ai trăit-o în nenumărate zile ale vieții.
(din „Ciornele unui scriitor tăcut”, de Cosmisian, Cap. XXIV. Șoaptele ei i se cuibăreau în memorie, iar el le confunda cu inspirația)
Pe Cosmisian îl găsiți aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
