N-am știut niciodată să consolez un bărbat. Îmi veneau în minte doar cuvintele lui Eliade: „Ai fost un prost. Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubești…”. Ce să-i spui, că sunt miliarde femeile din lumea asta și toate sunt frumoase, inteligente, rafinate, în proporții variabile, desigur, și că s-ar putea ca una singură – oh, Doamne, pe mine m-ar speria lucrul acesta! – da, una singură, să fie sau, mai bine zis, să fi fost a lui pe de-a-ntregul? Că omenirea asta, cât e ea de întinsă pe tot globul, n-a produs decât un exemplar care să se potrivească între dinții metalici ai roții dințate a destinului său?
Cum să-i spun ceea ce n-a putut simți niciodată, că femeia aceea are? sau mai bine zis – avea pentru el câte puțin din ceea ce mama lui nu i-a dat, din prietenii care mereu au ținut mai mult pentru ei, din ceea ce timpul ar fi putut să țină în loc, pentru că nu există o lumină mai pătrunzătoare în ochii unui om decât aceea pe care i-o dă apropierea unei ființe în ale cărei vene circulă? ar fi circulat, poate, ca într-un carusel plin de sunete și culori, prin tot corpul? Și de ce să-l mai consolez, dacă s-a pus de-a curmezișul timpului și al destinului, prea ocupat cu lucruri care n-o să-i folosească pentru atât de mult timp, ce schimb dezavantajos, ce pierdere pe care nimeni și nimic nu i-o mai poate restitui?
Sursă foto: tumblr.com
N-am știut niciodată să consolez un bărbat și l-am iubit în schimbul neputinței mele. Și atunci când n-a știut ce să-mi spună, dar m-a făcut, în schimb, să simt toate secundele de tăcere, și când a durut la culme ultima privire rămasă fără vreun răspuns, sau ultimul răspuns rămas pe buze. Ce să-i fi spus, că între noi ar mai fi fost spațiu cât de o mie de iubiri, toate nepământene, pentru că din toate pe care le-am învățat în existența asta, pe toate le-am uitat, în afară de el? Unde să fi găsit cuvintele care să nu sune a abandon, dar nici a disperare, când lumea e plină de cerșetori de sentimente? Și dacă i-aș fi spus lui toate frazele frumoase din lume, eu cu ce mă mai alegeam, cu ce mă mai pansam, cu ce mă alinam de jar, de somn și de foamea de el?
N-am știut niciodată să consolez un bărbat pentru că m-am risipit să-i fiu atotcunoscătoare, să cercetez în amănunt cum să-i fiu mai bine și mai aproape, și mi-am istovit toată puterea pe care aș fi avut-o dacă m-ar fi iubit. Sau poate m-a iubit, în felul lui, dar asta mi-a rămas necunoscută, înfiptă în mintea mea ca o bucată de gheață în corpul unui vapor naufragiat. Atât de mult l-am învățat, că nici acum, când nu mai găsesc în mine timp s-o iau de la capăt, mi-e milă de singurătatea lui. Pentru că nu se poate să nu-ți lipsească ceea ce te-a ținut în viață, dar unii nu-și dau seama decât târziu cât de frig le este, chiar foarte târziu, prea târziu, din păcate. Nici măcar un ort pentru o consolare n-a mai rămas, ironică salvare din iluzia compasiunii! Între a simți dezgust, resentiment sau milă, prefer să nu știu cine am fost, sau ce am fost, când nu mai sunt de mult. Dintre toate sentimentele, n-am știut decât unul singur, acum nu mai știu nimic. Între prea mult și nimic, timpul s-a dezgolit de toate straiele și agonizează, pierdut într-un colț de cameră goală, cu privire pierdută. În ochii lui straniu de albi, a încremenit de mult ultima bătaie de inimă, sufocată de temeri. Între iluzie și speranță, luciditatea însăși a murit, pentru că acolo unde pasiunea încetează, gândirea mestecă în gol toate dorințele.
N-am știut niciodată să consolez un bărbat și nu e vina nimănui, poate că pur și simplu undeva, neștiut de nimeni, cineva împarte dreptate lucrurilor și le aliniază în tranșee, profitând de liniștea dintre bombardamente.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
