Moartea îngerilor

28 May 2015

Lacrima Andra– Domnişoară, vă rog să coborâţi.

În gând, i-am răspuns cu o sudalmă. Ce-ar fi fost să mă lase în pace şi să-şi vadă de existenţa lui, de doi lei? A mea era doar de două parale.

Pe ieşitura aceea de oţel, ca o treaptă înfiptă în tâmpla construcţiei abandonate, nu găseam la îndemână suficiente pietre. I-aş fi aruncat una în cap, aşa, să-l ajut să-şi vadă de drum.

– Coborâţi sau vin după dumneavoastră!

Găsisem! L-am ţintit cu piatra. L-am ratat. Era prea întuneric în locul din care îmi ţinea prelegeri tâmpite despre locul în care nu ar trebui să mă aflu eu.

– Toţi nebunii lui Dumnezeu au ce au cu vârful ăla de oţel!, se văicărea în timp ce-i auzeam paşii grei, tropăind pe resturile de trepte şi fier beton, în sus.

Ajunsese sus. Plescăia descumpănit.

– Ce faceţi aici, domnişoară, pe întuneric?

– Invoc moartea.

L-am simţit că se cutremură. O vreme tăcu.

– Vrei s-o invoc şi pentru dumneata? Mă pricep. Vine la comandă. Vreţi, vă rog, să fiţi amabil, să mă lăsaţi să mor de tânără?

L-am simţit îngheţând. Făcu stânga-mprejur. I-am auzit paşii coborând scara îndoielnică pe care urcase. M-am târât spre marginea opusă. Am făcut colecţie de pietricele. Ştiam că avea să se întoarcă. După câteva minute, se întoarse. Stătea sub bucata mea de oţel spânzurată aproape pe nimic, deasupra lumii. Se pusese mai în lumină. Rostea litanii şi rugăciuni, şi nume de sfinţi. Sărmanul om. Din tot ce era, din tot ce se putea, el atât găsise. La distanţă de o suflare, până la vid, îmi era, în sfârşit, bine. Ce atâta zbatere pentru nimicul cotidian care, oricum, nu duce nicăieri, niciunde? Ce atâta agonie zilnică pentru acelaşi final? Ce atâta aşteptare chinuitoare? Pentru ce?

Mă privi prin întuneric şi continuă să numere litanii pentru o viaţă în adaggio. Îl ţinteam cu pietricele prin noapte. Apoi n-a mai contat. Ar fi putut invoca şi geneza, big-bang-ul, pe bunică-sa, orice. M-am aşezat şi-mi legănam picioarele în gol.

photo

– Încetaţi! Se va desprinde. E atât de veche şi prost pusă!, se văicări omul. Viaţa e frumoasă, de ce…?, şi se mai văicări de câteva ori.

– Frumoasă, pe dracu’. Supravieţuire pentru proştii care uită că la capătul ei se află mereu, oricum, sfârşitul, am mormăit pentru mine.

Mi-am scos vioara din tocul atârnat de spatele meu. Recviem pentru o agonie. Din omoplaţi îmi creşteau oase de aripi.

Un om izbucni, într-un târziu, sub povara crucii nopţii:

– Doamne, cum să laşi îngerii să moară? Cum să-i laşi, Doamne, ca să faci întunericul lumii mai mare? Apoi se făcu linişte. Am închis ochii şi mi-am redesenat poziţia degetelor pe coarde, pe arcuş şi sunetul a izbucnit din nou, într-o sarabandă agonizantă. Mi-am închis ochii, mi-am deschis larg sufletul şi am îmbrăţişat golul.

– De ce plâng sunetele?, se întreba o voce pe undeva.

– Aşa plâng ele când mor îngerii, îi răspunse cineva. Dacă va cânta destul de bine, se va mântui.

Sub bucata de oţel prinsă aproape pe nimic, omul privea neputincios.

– Şi dacă nu se mântuieşte?

Răspunsul nu mai veni. Noaptea se umplu cu sunetele catifelate ale viorii. Luminile se aprinseră la ferestre. Cu jumătate tălpile, sfidam legile firii. Încă puţin mai înspre în afară. Vidul era mai sigur decât pământul. Din întuneric, ochi sfredelitori îmi ardeau palmele şi buricele degetelor. I-am privit ţintă, bătând ritmul cu călcâiul în cadrul de oţel, ameninţând să fac acelaşi lucru în afara lui. Ochii s-au îngustat. I-am sfredelit. Îmi vorbea cu glasul nopţii, că i se cuvine respect, chiar dacă e demon.

– Singurul respect cuvenit unui demon e sfidarea!

Apoi se făcu linişte. Noaptea acoperea şi buni, şi răi, îmbrăţişa stihii şi armonii la un loc. Ieşise la cules de lacrimi, cu buzele.

– Ce-ai făcut, omule?, mă întrebă.

– Doar am iubit, Doamne. Cum ai poruncit. Am îndrăznit a iubi, într-o lume în care ai ştiut că iubirea se plăteşte cu viaţa.

Pe Lacrima o găsiţi toată aici.



Citiţi şi

Pisica neagră-i vinovată!

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro