Mihaela Șchiopu este arhitectă și psihoterapeut, pictoriță și om care își educă inima să primească și să dăruiască binele săptămână de săptămână la Secția de Onco-pediatrie din Spitalul Fundeni.
Când nu predă la Facultatea de Arhitectură sau nu este la spital, îi sprijină pe câțiva dintre tinerii care au fost infectați cu HIV SIDA chiar din neglijența sistemului de sănătate românesc.
Proximitatea suferinței și a bolii o forțează să capete bun-simț, cum zice, și este limpede că nu la politețe se referă.
Urmează un dialog onest despre frici și asumarea lor, despre smerenie și lecții de viață.
*Notă: Numele tuturor beneficiarilor despre care pomenește Mihaela au fost schimbate.
Am făcut arhitectură, apoi psihologie și la un moment dat a apărut un proiect dedicat copiilor cu HIV SIDA, care se numea „Promisiune pentru viitor”. M-am întrebat despre ce promisiune ar putea fi vorba sau despre ce viitor.
Așa că m-am interesat unde aș putea face un curs de art-terapie, dar am realizat că am nevoie de un background de psihologie pentru asta. Deci psihologia a venit ca o necesitate. Pentru că dacă te întreabă un copil: „îți place de mine pentru că am SIDA?”. Tu trebuie să îi spui ceva. La început nu mă pricepeam foarte bine. Am învățat pe parcurs că poți schimba ceva în primul rând la tine dacă ai „mult drag”. „Dragul” acesta te ajută să taci la timp și să încerci să găsești cuvintele potrivite atunci când e nevoie.
Păstrez și acum legătura cu tinerii cu care am început în urmă cu mulți ani. Unii au aproape 30 de ani acum, au și copii. Sunt nașa de cununie a unui cuplu. Alții nu mai sunt.
Și cred că momentul acela, când se duc copiii, e greu de suportat. Din șapte s-au dus doi. Cel mai rău a fost cu un băiat, *Lucian, care a fost lăsat în spital, după ce mama lui murise. A trăit în spital o vreme, apoi a ajuns într-un centru.
Nici nu știa că are dreptul la o remunerație din partea statului, mai ales că ei fac parte din generația îmbolnăvită de statul român. A crescut și a început să muncească zilier. Și, pentru că nu avea o mamă care să îl convingă că merită să suporți tratamentul, care are, parțial, efectul citostaticelor, mi-a zis că nu vrea să cadă pe jos din cauza tratamentului: „eu car saci și mă simt bine! Nu am nevoie să fac tratament”
Dar, la un moment dat, pur și simplu i s-a făcut rău și a fost adus la spital. Iar acolo au venit reacțiile, pentru că și în spital este o foarte mare deosebire între cei bolnavi de SIDA și ceilalți. Pentru că lumea încă este foarte speriată. Pentru că bolnavul de SIDA este un soi de moarte deghizată, este un cetățean de la care nu se știe ce se poate trage. Încearcă un exercițiu: cum ar fi dacă micuții tăi ar sta într-o clasă cu un copil bolnav de SIDA. Puțini părinți pot rămâne liniștiți.
Așa încât raportul lor cu ceilalți este foarte dificil. Trebuie să țină secret, să se prefacă, iar asta îi chinuie și îi face să se simtă furioși și nedreptățiți.
*Lucian era un copil extrem de sensibil și foarte talentat. Eu am lucrat în acest program cu cei dăruiți pentru pictură. Una dintre fete a și terminat Arte Plastice, iar acum vrea să își dea doctoratul.
Iar eu am învățat foarte multe de la ei.
Dacă vezi că un om se simte rău, dar trebuie să ascundă încontinuu suferința, că nu poate să aibă un partener de viață decât în anumite condiții și când vezi că acest om descoperă motive extraordinare să trăiască și este drăguț și generos ceilalți, nu poți să rămâi nepăsător.
Au niște calități ieșite din comun. Îi vezi cum se transformă pe măsură ce trece timpul și le găsesc scuze celorlalți. Atunci înveți și tu că toate mofturile pe care le avem nu se justifică și că e ceva la viața asta ce o face să merite trăită.
Mihaela, văzută de copii
Sunt niște făpturi extraordinare. Și cu uriașe probleme. Iar orice om în prejma lor ajunge să vadă altfel lucrurile. Dacă ai puțină empatie, este de ajuns. Ei te învață restul. Atât cât se poate.
Trăim încă în lumea în care unui copil bolnav de cancer, la țară, i se spune că este contagios iar ceilalți copii refuză să se joace cu el. Despre SIDA ce să mai spunem? Cumva este de înțeles.
Avem o spaimă de moarte așa de mare încât proximitatea ei ne sperie. Se spune că este o practică monahală să te gândești la fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Și cred că dacă ne-am gândi așa am evalua mai corect ce ni se întâmplă.
Am o studentă care a ales să-și facă lucrarea de licență cu mine și cu o altă colegă (cotutelă se numește). Ea a vrut să vină la spital, la Fundeni. Și i-am zis: „dacă îți vine să plângi sau nu mai poți să stai e ok”. Dar s-a întâmplat invers pentru că cei mici se bucură din orice fleac și au o disponibilitate uriașă de împrietenire; sunt și gingași, și foarte generoși. Sunt niște parteneri de joacă și de povești nemaipomeniți. Iar părinții lor sunt fabuloși.
Citește tot articolul aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
