Mi-au căzut ochii de dimineaţă pe un comentariu, cineva se întreba cu ironie dacă poate parca pe locurile pentru handicapaţi, având în vedere că îi era şi foame, şi somn şi-i suna în urechi şi capul. E drept că sunt puţine locuri de parcare decente pe lume şi multe maşini se învârt de colo-colo fără nicio noimă. Nu ne mai place mersul pe jos. Cât despre handicapaţi… nu-i vrem pe lângă copiii noştri, nu-i vrem cu noi în bloc, nu-i vrem decât dacă se dă la televizor. Ne e frică să-i atingem, că poate se ia, dar de viruşi lăsaţi pe locurile lor de parcare nu ne temem. Le dorim tot binele din lume, numai să nu se intersecteze cu al nostru. De handicapaţi ce suntem nici nu mai ştim pe cine numim handicapat. Din respect, nu mă voi pune în pielea celor care înţeleg, dar o să mă ajut un pic în numele celor care nu-şi dau seama.
Sunt autistă. Nu una cu acte în regulă, nu e consemnat nicăieri, societatea mă consideră simpatică. Am un handicap, nu ştiu să-mi exprim sentimentele. Îmi spun părerea de-a dreptul şi toată lumea dă în mirare revoltată. Nici măcar nu ştiu să-mi gestionez sentimentele. Le îndes pe undeva pe la fundul sacului şi când răbufnesc mă trezesc dându-le în fapt aşa, deodată, fără pic de diplomaţie, creând panică şi stupoare. Sunt pur şi simplu terifiată de ce Juliete îmi ies pe gură. Cei aflaţi la primire sunt şi mai îngroziţi şi, în general, o iau la fugă, lăsându-mă în urmă. Deşi m-au supus unor rele tratamente, tot nu nu m-am învăţat minte. Ce să fac? Sunt autistă.
Fiul meu e şi el atins de autism. N-a vorbit până aproape de patru ani, iar cu adevărat catastrofal: nu vorbeşte limba română! Da, în timp ce toţi copiii prietenilor mei vorbesc cel puţin două limbi străine, fiul meu a preferat să facă pe-a mutul decât să vorbească româneşte. De câte ori mă întorc în ţară, toată lumea se înghesuie pe locul meu de parcare:
„De ce nu-l înveţi româneşte?”.
De câte ori mă salut cu diaspora, toată lumea aşteaptă să vadă dacă folosesc locul de parcare:
„Ai mei vorbesc toţi româneşte, cum altfel?”.
E greu să dai din handicap în handicap. Nici fiu-meu nu se oboseşte prea tare, evită şi franceza, şi germana, şi spaniola. Din toamnă îl aşteaptă latina. El, săracul, crede că lumea s-a făcut din matematică. Slavă Domnului că-i plac şi stiinţele naturale, se poate piti la ecologişti.
Acum câţiva ani, călătoream împreună cu trenul, în una din vacanţele noastre. În vagonul necompartimentat erau foarte mulţi copii, se zbenguiau în căutare de aventură. Gălăgios, dar nepăsător la cei din jur, un copil cu sindromul Down bătea cu palmele în masă. Lângă el zâmbea cuminte o carte cu răţuşte. Părinţii îşi fereau copiii, vreau să cred pentru a nu-l deranja pe cel de la masă, încurajându-i însă să accepte să intre în joc cu al meu. Handicapul nostru nu era la vedere. La un moment dat, copilul cu sindrom Down a coborât din poveşti şi a vrut să se alăture celorlalţi. Părinţii şi-au strâns copiii pe scaune, era timpul pentru o gustărică. Fiul meu s-a dus şi s-a aşezat lângă băieţel şi a început să-i citească din carte pe limba lor. În scurt timp, toţi copiii au început să măcăne, să hămăie, să se pisicească şi să ciripească. Fiul meu m-a strigat încântat:
– Mama, uite un tip interesant! Ne dai nişte bomboane?
Nu s-a legat nicio prietenie, nu au schimbat numere de telefon, s-au amuzat cu inima deschisă şi s-au despărţit îmbrăţişându-se. O zi obişnuită, în care am găsit liber locul nostru de parcare.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
