Sufletul lui tânjea să devină una cu valurile înspumate care se spărgeau de țărm. Prin geamul spart al unei mici ferestre, mirosul mării pătrundea în casa lui de pe plajă. „Meu fado meu… Meu fado meu…” se tânguia, trăgând adânc în plămâni fumul unei țigări indoneziene. Ea îl privea, lacrimi șiroindu-i pe chipul bronzat, și nu înțelegea de ce. De ce era atât de trist? Ce amar îi chinuia ființa, de nu-și întorcea privirea către ea nici măcar o secundă? Ce anume de dincolo de fereastră îi ținea sufletul prizonier? Auzindu-i lacrimile picurând pe podeaua rece, continuând să privească jocul de du-te-vino al valurilor, îi spuse : „Copila mea…Îți voi spune o poveste dulce-amăruie. O poveste care te va schimba pentru totdeauna. Atunci vei înțelege că sufletul meu nu plânge, ci se cutremură în fața frumuseții de a trăi tânjind după ceva ce a avut și a pierdut pentru totdeauna…Of, meu fado meu…”
„Fado este destinul unui popor mic, însetat după absolut, înghesuit între Măreața Spanie și oceanul care leagă Lumea Veche de cea Nouă. Fâșia noastră de pământ e mică și nu ne-a putut hrăni pe toți, așa că ne-am construit vase plutitoare și apa ne-a purtat spre necunoscut. Limba noastră dulce, vorbită direct din inimă, a ajuns pe ținuturi îndepărtate, unde a început o altă poveste. Dintr-o țărișoară așezată pe un petic de pământ am devenit un imperiu stăpân pe apele lumii. Acum sute de ani, un om măreț de-al nostru, cinstit fie-i numele, a descoperit drumul mirodeniilor pe mare. Tot purtați de valuri, am găsit pământuri întinse și roditoare, pe care le-am făcut ale noastre. Dar orice imperiu e făcut să se destrame când atinge culmile cele mai înalte. Am fost una din cele mai mari puteri ale lumii și astăzi nu mai avem nimic. Ne-am întors la fâșia noastră de pământ strămoșească, unde a început povestea. Portugalia, veșnica noastră iubire care nu ne-a părăsit niciodată… Portugalia, o nosso fado…
Vezi tu, copila mea, apele mării ne-au dat totul. În ele ne-am găsit nădejdea și împlinirea, pe valurile lor spumoase ne-au plutit visele, noapte și zi. Graiul nostru latinesc e o corabie care despică albastrul mării în căutarea a ceea ce am avut odată și am pierdut. Așa s-a născut fado, cântecul nostru de jale. Oameni ai mării, pescari și marinari din portul Lisabonei, își cântau saudade-ul, acompaniați de o chitară. Saudade… numai inima unui portughez știe ce înseamnă cuvântul acesta…unii îi spun nostalgie… românii îi spun dor, atunci când își cântă doinele… Saudade nu poate fi tradus în nicio altă limbă, căci durerea resemnată a unui portughez este unică…
Fado este sufletul unei femei care se frânge neîncetat când bărbatul ei nu se mai întoarce de pe mare. Ea nu-și cântă fado-ul ca să-l aducă inapoi, căci știe că viața lui a fost tributul plătit apelor. Fado-ul ei nu e nici strigăt de durere, ci călăuză pentru sufletul bărbatului ei, care plutește în derivă, purtat de valuri. Ea vrea ca el să îi audă vocea și să știe că nu e singur. Vor fi mereu împreună atunci când degetele-i subțiri vor atinge corzile chitării și dulcele grai de femeie portugheză va ține loc de lacrimi.
Femeia portugheză nu își arată slăbiciunea niciodată. Ea își cântă saudade-ul cu fruntea sus și bărbia ridicată, dar privind în jos, ca și cum durerea ar fi un supus la picioarele sale. Vocea ei e o pasăre în picaj, care-și redresează zborul cu o clipită înainte să atingă pământul. Of, copila mea, n-ai să vezi pe lumea asta femei atât de încântătoare ca cele portugheze. E de ajuns să le privești degetele ținând un acord de chitară și te cutremuri doar întrebându-te cum ar fi să fii una din corzile pe care le ating.
Nu numai la noi în Lisabona avem fadiști si fadiste cu care ne mândrim. Coimbra este un oraș faimos pentru grupurile de studenți la ale căror concerte publicuri de mii de oameni lăcrimează de emoție. Așa suntem noi, portughezii. Plângem atunci când frumusețea unei emoții ne copleșește.
De aceea, dragă fată, uneori mă uită Dumnezeu privind spre malul mării, de-aici, de la fereastră. Am avut și eu odată o iubită tânără și frumoasă, așa ca tine. Portugheză adevărată! În fiecare dimineață se plimba pe plajă și se răsfăța, scăldându-se în razele soarelui care abia răsărea. Când pășea, fiecare fir de nisip tânjea să îi atingă piciorul. Nu știam să fac altceva decât să trăiesc cu ea și să fiu fericit că am lângă mine o fiică a Portugaliei. Dar, într-o zi, apele mării au hotărât că era timpul ca eu să aflu ce e saudade-ul. Ăsta a fost fado-ul meu…Of, meu fado meu…”
Întorcându-și privirea spre ea, o privi în ochi cu căldură și zâmbi amar. Cu o mișcare lentă, stinse țigara în scrumieră, răsucind-o. Se aplecă, și, de undeva de sub masă, scoase o chitară pe care o acordă în câteva clipe. Ea se așeză turcește lângă el, și, punându-și mâinile pe genunchii lui, începu să-l asculte cântând :
Cântecul meu e un fado
Pe care-l cânt noaptea până-n zori
În el sunt lacrimile poporului meu
Și amintirea iubitei Mouraria
În suflet am un saudade pentru ce-am fost odată
Pentru ce-am iubit mai mult
Și cânt o țară fără granițe
Cânt marea și cânt pământul
Of..meu fado meu
fado meu fado meu fado…
M-am pierdut pe mine însumi
Stăpânul vieții mele a rămas visul
Din care sper să renasc
Cântecul meu e un fado
Păstrat adanc în sufletul meu
Of..meu fado meu
fado meu fado meu fado…
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
