Românul, cum îl știm, e un personaj creativ. Iar când vine vorba de înjurături, cred că suntem cei mai inventivi de pe planetă.
Nu am înjurat niciodată. Nu voi înjura niciodată. Nu am auzit la mine în casă vreodată înjurături, nici măcar diverse apelative sau cuvinte urâte. Am crescut și am trăit în spiritul respectului și al bunului simț. Nu mi se pare că a te exprima astfel îți conferă un aer de șmecher. Nu mă îmbogățește cu nimic, mai ales ca femeie.
Situație: sunt în mașină cu fetele, după ce le-am luat de la înot. Alee cu un singur sens. El, cu mașină neagră, de fițe, mă vede, dar înaintează. Eu am în spate alte două mașini cu părinți și copii. El, singur în mașină. Mă forțează să dau în spate. Deschid geamul și-i explic, civilizat, că nu am unde, că sunt alte două mașini în spatele meu. El insistă. Eu îi spun că nu mă dau la o parte pentru că nu am unde. Îl văd cu spume la gură cum manevrează volanul și dă cu spatele. După cinci minute în care se claxonează, iar el nu face nimic. Trec pe lângă el și-l aud urlând “Marș, fă, de-aicea…” și altele pe care chiar nu-mi permit să le reproduc aici.
Nu am știut cum să reacționez. Recunosc, sunt fraieră. Am fost învățată să nu dau curs acestui tip de comportament, pentru că-mi poate dăuna. Mai ales când am copiii în mașină. Am plecat cu un gust amar, fiind a nu știu câta experiență de acest gen trăită de mine sau auzită de la prietene de-ale mele.
Stau și mă întreb dacă acel personaj avea o fată, iar fata lui era tratată astfel, cum ar fi reacționat? Mă întreb ce educație i-au dat părinții. Mă întreb ce educație le dă el copiilor lui. Și dacă se poartă la fel cu toate femeile sau doar cu cele de la volan.
Lăsăm astfel de bărbați să ne conducă, să ne sărute, să ne îmbrățișeze, să ne ia de neveste, să ne facă copii. Le tolerăm abuzurile, lipsa de respect, de înțelegere, comportamentul și atitudinea agresive. Le permitem să ne bată de ne sună apa-n cap, le acceptăm scuzele până reușesc să ne bage-n mormânt. Ne lăsăm exploatate, violate, muncite prin alte țări până cădem din picioare pentru un amărât de salariu pe care să-l trimitem acasă, la copii. Ne ducem cu ochii vineți la serviciu pentru că nu ne permitem să invocăm scuze. Facem compromisuri peste compromisuri ca să fie bine în familie, să aibă copiii și mamă, și tată. Închidem ochii la infidelități că, deh, așa sunt bărbații… Permitem recrutorilor să ne discrimineze la angajare, iar conducerii companiei când vine vorba de promovare.
De ce facem toate astea? De ce ne dorim egalitate între sexe și ne sacrificăm orice urmă de demnitate pentru asta? Înseamnă că ne merităm soarta. Și că degeaba suntem mai multe numeric, dacă ne lăsăm prostite în halul acesta. Sunt absolut convinsă că suntem mult mai capabile, mai puternice, mai inteligente decât atât. Nu ne rămâne decât să luăm atitudine și să și dovedim. La modul cel mai cinstit, corect, elegant și feminin posibil. Că tot vine ziua noastră!
Pe Corina o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
