Ne petrecem viaţa în „gaga”-isme, ignorând cu bună ştiinţă tot ce înseamnă stil şi tot ce ne-a recomandat de veacuri – feminitatea. Am ajuns să vorbim peiorativ despre doamne şi să ne simţim confortabil în preajma divelor şi a VIP-urilor. Cine mai sunt doamnele şi la ce le raportăm valoarea este o întrebare al cărei răspuns este tot mai chinuitor de găsit. Nu ne vom opri însă la doamnele de azi, pentru că, invariabil, criticile privind acest statut vor fi multe, ci vom privi în trecut, după o figură şi o voce inimitabile – Maria Tănase. „Straşnică femeie” ar spune Caragiale, o „adevărată doamnă”, spunem noi. Şi, pentru că norocul omenirii stă şi în minunea de a zămisli pe meridiane diferite, destine asemănătoare, o vom aşeza astăzi, aici, alături de o altă doamnă, dar a cântecului francez -Édith Piaf.
O „privighetoare” (Maria Tănase) şi o „vrabie” (Édith Piaf – pe numele ei adevărat Édith Giovanna Gassion, a adoptat pseudonimul “Piaf”, care în argoul parizian înseamnă “vrabie”), două voci care au marcat aceeaşi epocă şi care au poveşti de viaţă frumoase şi furtunoase atât de asemănătoare.
Copii din lumea “fără ştaif” – românca, născută în mahalaua bucureşteană Cărămidarii de Jos, iar franţuzoaica, fiică de cântăreaţă ambulantă şi acrobat de circ, crescută de o bunică, patroană de bordel – au devenit embleme ale unor naţiuni unite de ginta latină.
Despre Maria Tănase este greu să te limitezi a vorbi, mai ales acum, la 48 de ani de la moartea ei, ca despre românca patriotă, artista, cântăreaţa de muzică pe care mulţi o numesc populară, şi să uiţi să aminteşti de eleganta, etalonul, femeia frumoasă, mereu la modă, care a fost.
Profesorul Gheorghe Lupaşcu vorbeşte şi despre o Maria Tănase nebănuită pentru mulţi dintre români: agentul secret. De ce sunt puţine şi ambigue mărturiile despre “spioana” Maria Tănase? Nu-i putem spune pudoare românească, ci, mai degrabă, dintr-o teamă genetică, acutizată de regimul comunist. Alături de serviciile secrete din Marea Britanie şi Franţa, artista ar fi încercat să găsească soluţia pentru retragerea României din alianţa cu Germania. Maria a fost susţinută de Harry Brauner, cel mai important om din viaţa ei, cel care a ocrotit-o şi care a făcut-o celebră. Iar serviciile nu i-au rămas nerăsplătite – devenită atât de cunoscută, libertatea ei de mişcare era aproape nelimitată, aşa că şi-a permis imprudenţa de a-l scoate pe Brauner din mâinile Gestapoului – şi nu aşa oricum, ci plătind în aur – şi a-l ascunde în pivniţa casei ei până la finalul războiului.
Destine în oglindă
Dacă pentru Maria, Brauner a fost gura de aer salvatoare din condiţia de fată de mahala, franţuzoaica Édith Piaf a fost salvată, după ani în care aceasta a dus o viaţă promiscuă, printre prostituate şi peşti, cu iubiri sfârşite în prag de crimă, de Louis Leplée, proprietar de cabaret. Impresionat de vocea ei, Leplée a angajat-o pe Édith, el fiind de altfel cel care i-a dat şi pseusonimul “La Môme Piaf” (vrăbiuţa). Tot el a şlefuit-o, de la prezenţă scenică şi până la vorbirea în public, pentru că a simţit că, în scurt timp, miniona franţuzoaică avea să devină un gigant, propriul său produs, emblema sa, deşi ulterior s-a susţinut că adevăratul ei mentor a fost poetul Jacques Bourgeat, cu care a corespondat timp de 23 de ani. Pe Leplée avea să-l piardă însă la scurt timp, acesta fiind ucis în locuinţa lui din Paris, moment care a aruncat-o pe Piaf într-o scurtă derivă existenţială. S-a repliat cu ajutorul lui Raymond Asso, compozitor şi om de afaceri, căruia însă nu i-a fost fidelă. Şi-a înşelat şi amicii nazişti cărora, după ce au ocupat Parisul, le cânta la petreceri şi cu care era mai mult decât prietenoasă, pentru a-şi ajuta prietenii evrei. Ca şi mama sau ca bunica ei, a simţit că nu poate fi femeia unui singur bărbat şi de aceea, devenită celebră, a avut parteneri cărora le-a fost mentor, pe care i-a ridicat, i-a sedus şi i-a abandonat.
Pe Édith Piaf francezii au iubit-o pentru fragilitatea estompată de vocea puternică, pentru abilitatea de a supravieţui şi pentru percepţia ei asupra vieţii care friza orice cutumă de „la vie en rose” specific franţuzească. Deşi s-a crezut că micuţa franţuzoaică a trăit aşa cum şi-a dorit şi că „Non, je ne regrette rien” este piesa ei declaraţie, s-a aflat mai târziu că cel puţin două au fost marile regrete ale lui Piaf – pierderea fiicei şi pe aceea a marii sale iubiri, actorul grec Dimitris Horn
Ca şi Maria Tănase, a trăit prematur experienţa maternităţii – la 16 ani – din poveşti de dragoste efemere, experienţă care s-a încheiat tragic, după aproape doi ani, când fetiţa ei, Marcelle, a murit de meningită. Atât i-a fost să trăiască dragostea de mamă. A urmat iubirea, patima de femeie singură, care nu-şi putea permite să fie vulnerabilă, lupta cu condiţia de jos, pe care a depăşit-o alături de bărbaţi puternici. O „micuţă privighetoare” cu aripi de vultur, nu o dată aproape răpusă de excese, dar capabilă să se ridice prin pofta de viaţă nelimitată şi prin cântec pe care l-a dus departe, în timp, până azi.
Tot cântecul este cea mai durabilă amintire lăsată şi de Maria Tănase. Dar a cântat ea muzică populară? Etnografii spun că nu şi că, de fapt, a fost cântăreaţă de „muzică acceptată de toată lumea”, chiar şi de elitele culturale care o divinizau. De aceea, personalitatea ei nu putea rămâne una a vulgului, ci trebuia şlefuită, modelată, ridicată la nivelul de „înaltă clasă” al epocii. Sarcina i-a revenit, şi de această dată, prietenului Harry Brauner, cel care a jucat un rol mult mai important decât acela de formator – deşi poate părea paradoxal, Maria nu şi-a dorit să cânte, aşa că a fost nevoie de muncă de convingere din partea lui Brauner care a intuit la ea (aşa cum a făcut mai târziu şi cu Gheorghe Zamfir sau Ionela Prodan) gena de mare artistă. Aceeaşi reticenţă faţă de muzică o regăsim şi la Édith Piaf. Nici franţuzoaica, nici românca nu proveneau din medii artistice şi de aceea era explicabilă lipsa de aplecare către un asemenea domeniu. Pe Brauner, care a auzit-o pe Maria cântând pentru prima dată „Neghiniţă neagră”, nu l-a cucerit vocea pătrunzătoare, vibrantă, a tinerei femei, ci calităţile ei de actriţă pe care i le-a cultivat mai târziu şi i-a oferit ocazia să le etaleze în unul dintre marile filme româneşti – „Ciuleandra”, dar şi în teatru – în 1945, ea joacă pe scena Teatrului Municipal, în piesa „Cadavrul viu”, de Tolstoi.
Mata Hari de România
Frumuseţea şi celebritatea Mariei Tănase nu puteau rămâne neexploatate şi la alt nivel decât cel muzical ridicat la rangul de mândrie naţională, aşa că nu o dată s-a încercat racolarea ei în rândul Serviciilor Secrete. Cu o carieră solidă şi previzibilă pe scenă, românca a dus o viaţă mai mult decât palpitantă în spatele cortinei. Modelul „Mata Hari” exista şi era dus mai departe, mai ales că vremurile erau mai mult decât propice. Relaţiile amoroase ale Mariei Tănase, care au purtat-o în iatacul atâtor personaje influente, politicieni sau diplomaţi, au împins-o uşor şi pe tărâmul spionajului. Au vrut-o nemţii. O primă intrare în lumea Serviciilor Secrete s-a petrecut în 1940, în cadrul primului ei turneu în Turcia, pe atunci locul favorit de întâlnire al agenţilor secreţi. La revenirea în ţară, se încearcă cooptarea ei în rândul agenţilor germani ai Serviciului Secret german Abwehr, însă românca refuză să-şi trădeze ţara şi se apropie de Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de Informaţii, pe care îl şi ajută, facilitând pentru acesta schimbul de informaţii cu o serie de diplomaţi americani. Cu un an înainte, 1939, Maria Tănase fusese desemnată reprezentantă a cântecului popular românesc în America, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de la New York.
Hărţuită de legionari, cu muzica interzisă în ţară şi discurile distruse de oamenii cu haine de piele şi tunici verzi, Maria se bucură în aceeaşi măsură de aprecierea străinilor. Vizitele la Istanbul şi Ankara i-au adus, pe lângă şiruri de aplauze, şi titlul de Cercetător al Institutului de Etnografie din Istanbul şi pe acela de Cetăţean de Onoare al Turciei. Anul 
următor, tot în Turcia, Maria este văzută tot mai des în compania unui ofiţer al Serviciilor Secrete britanice, Alfred de Chastelain, prietenie care a alimentat zvonurile cu privire la activităţile de spionaj ale artistei. În Turcia, De Chastelain îi propune Mariei să părăsească definitiv România şi îi propune un post la Radio Londra, dar este refuzat. Întoarcerea în ţară îi aduce arestarea, acuzată fiind de “conlucrare cu reţeaua de spionaj britanică condusă de inginerul Rică Georgescu”. Intervenţia lui Eugen Cristescu, dar şi probele insuficiente, au dus la eliberarea ei rapidă. “Amorul de ţară”, aşa cum ea însăşi îşi numea patriotismul a fost acela care a determinat-o să refuze o altă ofertă de a părăsi România, pe aceea a americanului Ben Smith, supranumit şi “Regele aluminiului”. Mai multe puteţi citi aici.
Maria şi-a iubit ţara şi pe români până în ultima clipă a vieţii, clipă de care s-a agăţat cu disperare şi pe care a transformat-o în eternitate. Herta Müller spunea în cadrul prelegerilor sale germane despre “mitul Maria Tănase” că artista a trăit la limita dintre “pofta de viaţă şi melancolie”. La înmormântarea ei a fost mai multă lume decât la Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că, aşa cum spunea Constantin Brâncuşi, Maria Tănase a fost “reprezentanta întregii românimi”. Câteva luni mai târziu, la Paris, în cimitirul “Père Lachaise” este înmormântată şi Édith Piaf.
Maria Tănase a fost produsul unui Bucureşti care se dezvolta frumos. Edith Piaf s-a născut ca rod al patimei pariziene. Nici una dintre ele nu şi-a pierdut fascinaţia nici după aproape jumătate de secol de la dispariţie – ambele s-au stins în 1963 – şi lor le datorăm nu numai moştenirea cultural – muzicală, ci şi un orgoliu feminin pe care îl afişăm nedisimulat ori de câte ori ni le amintim.
Funeraliile Mariei Tănase
Funeraliile lui Edith Piaf
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
