Adi Hădean, fost jurat la Master Chef, într-un articol foarte bun publicat în revista Forbes pe tema zicerii “clientul nostru, stăpânul nostru”…
“Trei clienţi din cinci confundă salonul cu un drive-in, vor să parcheze între masa 7 și masa 8 și să primească mâncarea în timpul în care ascultă o melodie la radio. Avem o generaţie care nu a aflat niciodată de ce se merge la restaurant, și nu-i vina ei, ci a faptului că nu am avut ocazia, ca naţie, să ieșim prea des la restaurant.
Avem o altă generaţie, care plătește banii câștigaţi în corporaţie cu lipsa liniștii, cu sentimentul unei perpetue hăituieli pe care, mai mult, ori mai puţin conștient, încearcă să o imprime mediului, iar mediul e uneori populat cu ospătari, picoli, bucătari, somelieri și spălători de vase, care, luaţi separat sau ca grup, au parte de propriile termene-limită și de propriile iureșuri și valuri de adrenalină generate de ritmul de lucru, de timpii de gătire și acordarea lor pentru ca toate cele gustoase să iasă din bucătărie în același timp, de intervalul de timp necesar pentru ca o sticlă de vin să ajungă la temperatura perfectă ori la gradul de oxigenare cel mai potrivit pentru a livra bucuria gustului.
Avem părinţi care se supără că nu ai în meniu un pireuaș din cartofi, că ăla micu nu mănâncă piure de morcovi, apoi se supără că nu faci gujoane din curcan lângă pireuaș. Și mai repede, că n-am mâncat nimic azi, special ca să venim la dumneavoastră.
Uităm de ce mergem de fapt la restaurant și, mai ales, uităm să ne dăm timp să ne bucurăm de experienţele pe care singuri le creăm pentru noi, ajutaţi de mediu, desigur. Mergem la restaurant să mâncăm ceva bun, gătit cu atenţie și grijă, mergem pentru a gusta ceva nou sau pentru a simţi o combinaţie de gusturi pe care să o ţinem minte, mergem pentru a ne bucura de compania celor care vin cu noi, mergem să ne rupem, măcar pentru câteva ore, de telefoanele care sună, mailurile care nu se opresc și agitaţia cotidiană generalizată, să bem în tihnă un pahar de vin sau o cafea, nu mergem să ne grăbim, ba din contră, mergem să facem o pauză. Să punem frână, să respirăm un pic. Mergem să nu ne grăbim.
Tocmai pentru că mergem la restaurant să stăm și să avem răbdare, nu cred că este corect ca un client să judece cât ar trebui să dureze să faci o friptură de vită și nici să calculeze în cât timp îi ajunge mâncarea după mesele care sunt în faţa lui.
O să ziceţi că-s arogant, dar nu-i treaba clientului să calculeze sau să stabilească timpii de preparare sau, mai mult, să impună niște standarde de timp de așteptare din capul lui. Până la urmă, toţi avem imaginaţii bogate, dar drumul unei farfurii de la faza zero până la servire are nevoie de mai mult decât imaginaţie.
În spatele unei farfurii cu mâncare sunt uneori 20 până la 40 de ore de muncă, dacă punem la socoteală cât a stat carnea în cuptor sau pe tigaie, cât a stat sosul pe foc și câţi oameni au investit timp în tocat, tăiat, pregătit, gătit și montat în farfuria care trece prin pass.
E foarte fain când te așteaptă mama cu masa pusă și farfuria aburind pe masă când te întorci de la muncă. Ce uiţi mai mereu e că mama a muncit o jumătate de zi pentru farfuria aceea și că a încălzit mâncarea la fix pentru că ai sunat-o din colţul străzii să-i spui că ajungi în cinci minute.
La restaurant e aproape la fel, cu diferenţa că bucătarii și ospătarii sunt mamă pentru câte 40-50-80 de oameni care vin uneori simultan în ciuda faptului că au făcut rezervări la ore diferite, și nici nu sună de la colţ să spună când ajung.
Cei mai mulţi nu sună nici să anunţe că s-au răzgândit și nu mai vin. Înlocuiţi acum „restaurant“ cu „mama“ și faceţi un mic efort de imaginaţie. E posibil să nu vă placă ce vă spune mama, dacă o puneţi să încălzească și să răcească supa de prea multe ori într-o seară ori în prea multe seri la rând.”
Citiți articolul în întregime aici.
Citiţi şi
