Luchita Hurtado s-a născut pe 28 octombrie 1920 la Caracas, Venezuela, și din 1951 locuiește în Santa Monica Canyon. După mai bine de șapte decenii în care Luchita a pictat într-un relativ anonimat, la 98 de ani a ajuns în centrul atenției și a avut parte de momentul ei de glorie: în 2019 a avut primele expoziții majore de autor. Dark Years – desene din anii ’40 și ’50, în aprilie la Hauser & Wirth în New York și “I live I die I will be reborn” – o retrospectivă întinsă pe șapte decenii – la Serpentine Galleries din Londra (mai – octombrie). Anul acesta, anul în care Luchita va împlini 100 de ani, va avea o retrospectivă la Museo Tamayo din Mexico. (update: artista a murit pe 13 august 2020, în vârstă de 99 de ani. aici găsiți necrologul făcut de The New York Times.)
Faptul că Luchita a stat atât de mult nedescoperită este surprinzător, dat fiind că pictorița a fost strâns legată de artă întreaga viață. A fost măritată cu doi artiști și este mama altor doi: Matt Mullican, pictor, și John Mullican, regizor.
Portret făcut de fiul ei, Matt Mullican
Luchita i-a cunoscut personal pe Leonora Carrington, Luis Buñuel, Rufino Tamayo și Remedios Varo. A vizitat-o pe Frida Kahlo cât a fost internată într-un spital din New York și își amintește cum l-a văzut pe Diego Rivera scotând pistolul și țintind o jucărie pinata la o petrecere de ziua unui copil. Mai târziu, în timpul petrecut în Taos, New Mexico – un loc care a ajutat-o să-și dezvolte imaginația – a privit picturile artistei Agnes Martin, admirând incredibila luminozitate la care ajunsese din culoare.
Citiți despre Agnes Martin și alte pictorițe Tabieturi de artiste
Când era soție și mamă, își făcea timp să lucreze în cerneală și creion la masa din bucătărie după ce toată familia pleca la culcare. Mai târziu a avut un mic atelier.
Dar n-a încercat vreodată să-și arate lucrările ori să obțină o audiență pentru arta ei. Doar a lucrat și a depozitat. Atâtea decenii! Nici măcar nu se considera artist până în anii ’70, când a întâlnit-o pe Joyce Kozloff într-un grup de creștere a conștientizării feminismului. La acea întâlnire din Los Angeles, a cunoscut-o și pe Judy Chicago și Miriam Schapiro, iar în 1974 i s-a oferit posibilitatea unei expoziții de autor la L.A.’s Women’s Building. Mai sunt și alte amintiri și experiențe care îi implică pe Marcel Duchamp, Man Ray și Vija Celmins, foști președinți cilieni și dictatori dominicani, dar opera Luchitei Hurtado merită mai multă atenție decât istoria ei bogată. Deși, într-un fel, ele sunt inseparabile.
***
În filmulețul de mai jos, un interviu luat la deschiderea expoziției de autor de la Londra:
La expoziția de la Londra nu s-au folosit pereți publicitari pop-up wave și nici vreun banner roll up.
***
Natura și corpul au fost mereu prezente în munca artistei: “sunt parte din orice există pe această planetă, corpul meu nu e al meu, e dat cu împrumut de o putere mai mare. Și într-adevăr, se folosește de noua expunere nu doar pentru a reflecta o viața creativă și plină de evenimente, dar și pentru a atrage atenția asupra celei mai mari urgențe a timpului nostru – criza existențială a planetei. Iar asta se vede în ultimele ei picturi: corpuri de femei care dau naștere unor globuri, încoronând capete de copii. Picturi mistice, ca cea de mai jos, care vorbesc despre relația ei strânsă cu suprarealiștii mexicani.
1947-1949
Mai captivante, totuși, sunt peisajele suprarealiste și corpurile pictate din anii ’60 și ’70, câteva dintre ele expuse la retrospectiva “Made in LA” de la Hammer Museum, 2018.
În expansivele picturi în ulei, desenele în cerneală, colajele de tesături și hainele cu modele, Luchita explorează ceea ce ea vede ca interconectarea tuturor vietăților. Picturile ei din anii ’70 — sinuoasele corpuri care se transformă în munți, mameloane neacoperite care se suprapun peste frunze cu țepi, fructe care sugerează formele rotunde ale abdomenului — reprezintă femeile ca ființe sacre, personaje puternice ale propriilor vieți. Hurtado a încorporat și simbolul uterului în arta ei înainte ca mișcarea artistică feministă să îl facă popular spre sfârșitul anilor ’70.
Viața ei a fost plină de bucurie și fascinație, dar și de suferință. Și-a pierdut doi dintre copii, unul la cinci ani, din cauza poliomielitei. Arta ei a fost un jurnal abstract a tot ce a trăit, unul pe care l-a ținut doar pentru ea. “Să pictez a fost mereu o nevoie, ca spălatul pe dinți.” N-a fost niciodată iritată de succesul soțului (Lee Mullican) și nu și-a dorit vreodată recunoaștere. În schimb, mereu s-a simțit recunoscătoare și uimită să fie în viață, să aibă un corp, să aibă acces la natură și la o pensulă. “Viața e ciudată. De fapt, e magică.“
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Dacă trebuie să le cer, nu le vreau
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
