Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copiii mei, simt că mi se umple sufletul de duioşie. Cred că la fel simte orice mamă şi e atât de bine că e aşa! Fiecare zi din calendar aduce noi şotii, noi perle, noi boacăne – noi motive să îngroşăm culoarea dragostei pentru ei şi să îmbogăţim semnificaţia unor cuvinte sfinte din DEX: „fiu/fiică”.
Nu mai sunt novice în ale „meseriei” de mamă, dar încă mai primesc sfaturi sau reproşuri cu privire la cum îmi cresc copiii. La început le vedeam necesare, după o vreme le consideram sâcâitoare, dar acum le percep mai mult ca lecţii despre ceilalţi şi despre lumea în care mă-nvârt.
Mi s-a recomandat pe la începuturi ferm şi insistent să-i bat dacă vreau să-i educ. Ba chiar mi s-a reproşat că nu-i iubesc de vreme ce n-o fac! Şi am suferit, pentru că nu doream să-i supăr pe acei sfătuitori, dar şi pentru că mă vedeam „incapabilă de iubire” din moment ce nu-i băteam. Cu tot zbuciumul interior am ales să-mi ascult inima şi să o las pe ea să-mi educe copiii. Iar ea a decis să le predea lecţia iubirii necondiţionate. Cine ştie? Poate le va fi utilă mai târziu!
Mi s-a reproşat că nu-i oblig să mănânce ce nu le place, că îi las să decidă ei ce vor. Mi s-a aruncat şi o profetică ameninţare că vor fi bolnăvicioşi şi slabi. Am suferit şi mi-am spus că sunt o mamă rea, dar am continuat să le fac fiecăruia felul de mâncare dorit, chiar dacă asta însemna câte trei odată. Şi profeţia nu s-a adeverit. Sunt cei mai sănătoşi copii, pentru că tot ce au mâncat a avut ingredientul secret: dragostea. Poate vor folosi şi ei mai târziu acest ingredient!
Am fost sfătuită să le condiţionez dragostea de rezultatele obţinute, să-i sărut numai prin somn şi să le spun numai cuvintele care să-i îndemne la muncă. Dar nu ştiu cum se face că îmi ies din gură numai cuvinte de alint. Nu ştiu de ce, dar când vreau să-i îmbrăţişez o fac fără ezitare. Şi nu pot să descriu sentimentul pe care-l am când îi simt cum mă îmbrăţişează şi ei, tare şi apăsat, cu toată fiinţa lor. Poate vor îmbrăţişa şi ei mai târziu pe cineva şi vor înmuia inimi de piatră!
Mi s-a spus că îi cresc prea slabi şi nepregătiţi pentru lumea cea rea de afară. Mi s-a spus că vor fi victime sigure odată ce eu nu voi mai fi. Dar eu m-am gândit că dacă toate mamele şi-ar creşte copiii să devină zmei, atunci cine mai creşte Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene? Poate că lumea are nevoie de o schimbare, să devină mai bună, mai umană, să se conducă după alte legi decât cea a Talionului. Poate că menirea mea de mamă este să cresc oameni buni care, atunci când vor întâlni zmei, să găsească în ei legea iubirii plantată şi crescută cu grijă încă din copilărie de către părinţii lor.
Mi s-a spus că ar fi bine să crească în dogma unei biserici, dar eu i-am crescut cu dragoste faţă de Dumnezeu. Dumnezeu nu stă în biserică, moschee sau templu. El e pretutindeni şi în fiecare. Iar noi – oamenii – Îl avem în inimă, deci e întotdeauna cu noi. Dumnezeul lor nu înseamnă frică şi pedeapsă, ci iubire, neţărmurită iubire. Poate că Dumnezeu vrea să simţim iubirea şi generozitatea Lui, vrea să fie cu noi în orice moment, să participe activ în viaţa noastră, nu să Îl ţinem închis în lăcaşuri de cult. Pentru că, dacă o facem, descoperim că ne simţim stingheri când rostim numele Lui. Poate că menirea mea de mamă este să le reamintesc că sunt lumină şi iubire, părticică din Lumină şi Iubire.
Mi s-a spus să-i strunesc şi să-i disciplinez, să le impun o conduită sau alta, dar eu am ales să-i las liberi, să aibă curajul de a spune ce gândesc, să îndrăznească să-şi exprime sentimentele oricare ar fi ele. Vreau să se joace cât mai mult cu copilul lor interior. Vreau să rămână copii atât cât vor decide ei. Au o viaţă să fie adulţi responsabili! Mai ştiu că ei ne copie pe noi, adulţii. Deci, primul care ar trebui să-şi revizuiască ceva ar trebui să fie adultul şi abia apoi copilul. Am avut astfel încredere şi în mine că voi putea fi un model pentru ei. Oare vor fi şi ei modele pentru alţii? Dacă da, ce fel de modele?
Este tare uşor să dai sfaturi, dar e tare greu să creşti Oameni. După spusele unora se pare că sunt mamă rea şi sunt sigură că aşa şi sunt cel puţin în ochii lor. Dar ce e rău şi ce e bine? Cine este în măsură să decidă? Eu sunt un simplu om care încearcă să facă ceea ce consideră că este bine cu resursele şi priceperea de care dispune. Nu am experienţa unei întregi vieţi. Încă mai învăţ. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştiu! Dar ce ştiu cu certitudine este că absolut fiecare copil are sufletul întreg, că este o fiinţă completă care doar trebuie să crească fizic. Dacă am fost binecuvântată cu sarcina creşterii a trei copii, atunci folosesc ingredientul secret care e baza tuturor lucrurilor: Iubirea. Dacă o adaug în absolut fiecare pas al parcursului nostru comun, rezultatul va fi în armonie cu întreg Universul. Le mulţumesc copiilor mei că m-au ales să le fiu mamă şi sunt recunoscătoare pentru toate lecţiile pe care mi le dau cu atâta dragoste!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
