Aud tot mai des, în ultimii ani, de copii care fac tot felul de “pregătiri” la diverse materii din programa școlară. Unii părinți le pun meditații odraslelor încă din clasa I. Astfel că, atunci când elevii ajung printr-a VIII-a, aproape că au mai făcut, bieții, încă o școală, în paralel.
Nu-mi place să judec. Poate că uneori chiar e cazul de un efort în plus. Dar chiar or fi justificate toate orele astea pe care părinții le plătesc, iar micii elevi le… suportă?!
*
Zilele astea mi-am vizitat o prietenă, a cărei fetiță e elevă în școala primară. În timp ce copila picta, cu dibăcie, o floare de ghips, maică-sa mi se destăinuie:
– Nu prea știe tabla înmulțirii. Nu știu ce să mă fac cu ea…
Eu mă amuz puțin, privind fetița concentrată la ce culori să aleagă pentru petale. E talentată. În plus, la cei opt ani ai ei, vorbește o engleză fluentă. Nu știu cât o să-i servească, pe viitor, fracțiile și ecuațiile de gradul doi, pe care, din păcate pentru ea, va trebui să le stăpânească în câțiva ani. Oricum, ei nu prea pare să-i pese de tabla înmulțirii…
– Poate că ar trebui să-i puneți un tutore, intervine bona, încercând să-i vină în ajutor mamei sau poate chiar fetiței.
Amica mea face ochii mari de uimire:
– Tutore?! Pentru tabla înmulțirii?!
Eu izbucnesc în râs, într-adevăr, la o astfel de idee. Iar gândurile mele o iau la vale, cum mi se mai întâmplă uneori, iar în fața ochilor mei parcă-l văd pe tata, odinioară, exclamând cu aceeași uimire, la dorința mea de a-mi pune pregătire la matematică, eu fiind pe atunci prin clasa a VIII-a.
*
Total inutilă i se păruse tatei solicitarea mea. Într-adevăr, aveam la școală o profesoară de matematică, așa cum probabil ar arăta un portret- robot al unei… profesoare de matematică. Era extraordinar de bine pregătită, pasionată de materia pe care o preda și cât se poate de exigentă.
În plus, deși nu mă dădeam în vânt după matematică, ba chiar mă amuzam de sclipirea din priviri a profesoarei, de satisfacția pe care i-o intuiam când rezolvam, împreună, vreo problemă dificilă, mă prefăceam că-mi place și mie, ca să n-o dezamăgesc. Astfel că ajunsesem să-i fiu una dintre elevele preferate. Iar tata știa asta.
Eu, însă, mai știam și că mai toți colegii de clasă aveau pregătire și nu intenționam să rămân mai prejos. Iar pe mama îmi era destul de ușor s-o conving. Cu tata, care ar fi trebuit să scoată bani din buzunar, lucrurile mergeau ceva mai greu…
*
Dar cum m-am hotărât eu să-mi iau o profesoară de matematică în privat?! Atât de simplu… Vecina mea de bloc, Dănuța, cu un an mai mare decât mine, îmi povestea ce bine se distrase ea la lecția particulară de mate. Că profesoara era tare drăguță, ba încă îi oferea destul de des chiar și bomboane.
– Vrei s-o cunoști? mă întreabă într-o zi. Iar eu, fără să stau pe gânduri, am însoțit-o la „profa-minune”, afectuoasă și… deținătoare de bomboane.
Așa s-a bătut în cuie că voi urma și eu, cum era moda, câte o lecție săptămânală de matematică… în privat.
După ce l-am convins pe tata că-i musai să-mi dea banii, mama m-a însoțit la profesoară. Ea, însă, n-a părut așa de încântată ca mine, când, intrând pe hol, a văzut pe o măsuță o mulțime de păpuși „privindu-ne” cu ochii lor sticloși.
– Aveți nepoți?, a întrebat-o mama pe femeia care avea o vârstă potrivită pentru a fi bunică.
– Nu! Nici copii nu am, a răspuns profesoara, zâmbind, neînțelegând întocmai întrebarea mamei. La fel cum, la vremea aia, nici eu n-o înțelesesem.
Mama m-a mai însoțit și la cea de a doua lecție. Mi-a mărturisit, pe seară, că ea consideră că ceva e în neregulă cu doamna aceea, întrucât remarcase că păpușile de pe hol, multe la număr, aveau straie noi. Mie mi-au trecut pe lângă urechi vorbele mamei, mai ales că în ziua respectivă primisem vreo trei bomboane – amandină, preferatele mele.
Cu timpul, însă, în timp ce mă descălțam, pe hol, gata de noua lecție de matematică, parcă începusem să simt și eu privirile reci ale păpușilor, care-și schimbau, săptămânal ținuta, dar și poziția de pe masă. Și începusem să-mi imaginez cum, odată rămasă singură, profa de mate le cumpără sau le croiește chiar ea hăinuțe colorate. Ba chiar se și joacă cu ele, de aici și poziția lor schimbată. Iar mersul meu spre măsuța de lucru din sufragerie era din ce în ce mai șovăitor.
Lecțiile de matematică pe care tata plătea bani buni începuseră să se transforme în discuții lungi, în care eram întrebată despre familia mea. O interesa dacă am „țară”, adică bunici care locuiesc la sat. Iar eu – buimacă, răspunzând sincer că tata mai merge uneori la țară la bunica, începusem să fiu certată că nu-i aduc sâmbăta câte un pui, să mănânce și ea sănătos. Îmi și imaginam cum i-aș spune tatei că, pe lângă banii plătiți, ar trebui să taie câte un pui, săptămânal, și pentru profesoară…
Când a început să-mi recite poezii compuse de ea, pe banii și pe timpul meu, mi-a încolțit gândul că ar trebui să spun acasă cum stau lucrurile. Am mai amânat însă decizia. Până când, după lecțiile de matematică, mai că mi se învinețea piciorul.
– Linia, linia, linia! striga, isteric, profesoara, iar eu îi priveam uimită figura de bunicuță. Bunicuță care ar fi trebuit să fie cât se poate de blândă, în accepțiunea mea, ci nu cu fața schimonosită, de la o simplă fracție.
– Linia! țipa femeia, lovindu-mă cu dosul palmei în picior.
Avea obsesia liniei de la fracții. Dar eu, la vârsta aia habar n-aveam ce-i o obsesie. Și nici n-aveam habar că e posibil ca femeile în vârstă să se joace cu păpuși. Sau să recite poezii naive, în timpul orei de pregătire…
Evident că puneam mai întâi linia fracției, când era vorba de o fracție supraetajată. Dar când ea îmi dicta o fracție simplă, gen ½, nu vedeam nicio relevanță în scrierea, mai întâi, a liniuței buclucașe. Și, sincer, îmi mențin părerea…
Abia a treia oară când s-a întâmplat să sufăr fizic din cauza liniei, de parcă așteptasem, ca-n povești, trei încercări, în timp ce-mi încălțam ghetele, la plecare, mi-am luat adio în gând de la păpușile îmbrăcate, de data asta, în culori pastel, știind că n-aveam să le mai văd vreodată…
*
În timp ce mărturiseam familiei pățaniile prin care îmi fusese dat să trec la lecția mea privată de matematică, timp de vreo cinci săptămâni, iar lacrimile mi se rostogoleau pe obraji de mânie, dar și de jenă față de părinți, soră-mea mă îmbărbătează, dar nu se abține să conchidă, zâmbind:
– Dacă știam, te băteam noi pe gratis…
Tata nu s-a supărat că a dat banii profesoarei, mai degrabă s-a supărat că nu l-am lăsat să meargă la ea să-i ceară socoteală.
Cât despre mine, mărturisesc că n-am mai cerut părinților să fac lecții private. M-am “mulțumit” cu lecțiile de la clasă, la care eram liberă să pun când vreau eu liniuța.
Și am privit-o cu și mai mare admirație și recunoștință pe doamna profesoară de matematică, căreia îi sclipeau ochii în continuare când rezolvam probleme dificile de algebră sau de geometrie.
Am luat examenul la liceu cu brio, iar doamna profesoară de la clasă n-a aflat niciodată că mie, de fapt, nu prea mi-a plăcut matematica…
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum pot fi fericiți și angajatorii și angajații
În seara de Moș Nicolae a învățat ceva chiar de la fiul ei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
