Femeia din fața mea se uită în ochii mei, dar nu mă vede. Nu caută nimic dincolo de privirea mea și nici gândul nu-i pare prins în vârtejul milioanelor de procese invizibile ale rațiunii.
Simt că toți oamenii pe care i-a iubit au mutilat-o sufletește și ea… prea naivă că să-i bănuiască că ar fi geambași de inimi slabe. I-o fi crezând porniți în cruciade greu de înțeles de eul său neinițiat, i-o fi slăvit și admirat în timp ce se așternea sub copitele bividiilor.
Plutind printre realități asumate mereu de alții, de ea doar răstalmăcite astfel încât să pară inocente, simple și poate frumoase, nu pare să fi fost contemporană cu contemporanii săi, refugiindu-se într-un timp inventat. Sigur prin lipsa sa de materialitate și controlabil… ce să mai, numai bun de trăit. Și l-a gustat pe-ndelete imaginându-și că-i aievea, alunecând prin propia-i viață, imună la prezent și totuși, cu terminațiile nervoase zbătându-se sub apăsarea întâmplărilor reale.
A crezut că… și a sperat că… și a știut că… și toate aceste construcții delicate și inocente au fost demolate o dată și încă o dată, cu aceeași barbarie al cărei cod nici până astăzi nu l-a descifrat. Și o dată și încă o dată le-a clădit la loc, bucată cu bucată, la fel de fragile, la fel de prostești… pentru ca, la un momentdat, să ajungă să înțelegă că și în asta este un sens, acela de a te învârti la infinit în închisoarea unei lecții imposibil de învățat.
Și totuși mă întreb dacă toate câte a pătimit au o finalitate și dacă, până la urmă, se va mai trezi, recunoscându-se. Dacă după ce își va fi lins toate rănile, se va fi simțind mai bine admirându-și cicatricile urât vindecate și dacă ele vor fi având vreun rost. Ca măcar cu întrebările să rămână atunci când se trage linie și se adună, și se scade, și se tot scade; aș vrea că totalul să-i dea cu plus, ca legile matematicii să bage de seamă că rezultatul ei sunt întrebările. Și că poate, lăsându-i-se în bagaj, să caute în alte viitoare dăți, răspunsurile. Sau doar posibilele răspunsuri.
După un timp, și-a întors privirea goală și a plecat. Nu am încercat s-o opresc. Până la urmă, doar o necunoscută. Mi-ar plăcea totuși s-o reîntâlnesc și să-i dăruiesc şi eu o întrebare.
Pe Cristina o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
