Ceea ce se întîmplă acum în România mă umple de mâhnire.
Sunt în Italia, ar fi trebuit să vin în țară pe 23 martie, am anulat zborurile și tot ce aveam de făcut înainte să se închidă granițele.
Unii nu au făcut-o pentru simplul motiv că nu au putut: mulți locuiau în apartamente comune, munceau în agricultură sau în turism, asta înseamnă că patronii pun la dispoziție locuințe atât timp cât muncești.
Dacă nu o faci, nu poți sta acolo.
Alții plăteau chirii enorme în marile orașe ale Europei și ar fi trebuit să reziste chiar dacă nu câștigau nici un ban – imposibil.
Unele femei care îngrijeau bătrâni la locuința acestora au fost date afară pentru că acum, cu toate fabricile închise, familiile își pot îngriji singure batrânii.
Altora li s-a făcut pur și simplu frică, au copii mici acasă, au părinți bătrâni, au vrut pur și simplu să fie împreună, la bine și la greu.
Și-au asumat riscul călătoriei, au răbdat ore în șir la Nădlac sau pe unde au intrat în țară, și-au asumat carantina și respectă regulile, dar știu că sunt acasă, pe pământul lor.
Pământ pe care nu l-ar fi lăsat dacă ar fi putut avea un trai decent, dacă ar fi putut să-și hrănească copiii, dacă ar fi putut să-i țină la școli, dacă ar fi putut să-și îngrijească părinții.
O Românie care a mers înainte ani la rând și mulțumită banilor trimiși din afară, e adevărat că noi îi trimiteam copiilor, dar ei se duceau să-și cumpere alimente care se produc în țară, încălțăminte, medicamente etc, fiecare dintre cei plecați a pus umărul și a sprijinit bunăstarea de acasă.
Acum, cei care se întorc sunt priviți ca niște gunoaie umane.
Și e păcat.
Chiar credeți că virusul nu ar fi ajuns în țară fără ei?
Nea deputatul ăla și nea securistul au infectat cel puțin o sută de inși.
Și e nevoie de un singur caz pentru o pandemie, dintr-un caz se fac zece și tot așa, e doar o chestiune de timp.
Acum se arată cu degetul spre diaspora.
Ei, doar ei sunt sursa tuturor relelor.
Sunt departe, în Italia, urmăresc tot ce se întîmplă aici și vă spun clar: aici nu au fost discursuri de acest tip, niciun politician nu a arătat cu degetul spre cei care au intrat în propria țară de pe unde era plecat, se știe că și italienii emigrați sunt mulți, ba chiar mai mulți ca noi.
Aici se concentrează toți să domolească boala, s-o trateze, să ia măsuri pentru ajutorarea oamenilor care au probleme economice.
La bine și la greu, așa e aici.
La bine și la greu ar fi trebuit să fie și la noi.
Dar suntem departe de un astfel de slogan.
Mult prea departe.
Noi suntem împreună doar la bine, eventual în jurul unui grătar sau al unui cont bancar.
La greu luăm distanțe, ba chiar ne scoatem ochii.
Românie, stai liniștită, eu nu voi veni!
Și alții cred că vor pleca.
Pe Liliana o puteți urmări aici. Toate articolele, aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
