Poveste fantasmă sau reală? Cine știe? Cu sfârșit inedit este sigur.
Sunt oameni care trăiesc lângă noi, pe care pare că-i atingi, la coadă la pâine, la aprozar și te-ntrebi, senin: „Oare-l știu de undeva pe ăsta sau doar e o senzație din aceea supărătoare, când fantasma vine mai repede decât realitatea și pleacă înainte de a ști dacă a fost aievea sau e o altă figură comună ce-ți stăruie între gândul de ieri și cel fugit pe-o cracă de pom, în timp ce numeri borcanele de pe raftul cu dulcețuri pentru că vânzătoarea se mișcă-ncet?”
Când eram mică și credeam în cuvintele bunei mele cu glas de domnișoară, îmi puneam, de Bobotează, fir de busuioc sub pernă, să visez ursitul. Mă cam grăbeam să fac asta, deși anii mei nu erau buni nici de rest la un kilogram de carne.
Într-un an, l-am visat. Bătea Crivățul și zdrăngăneau giurgiuvelele, perdelele se ridicau încetișor, iar eu, cu mâna pe busuioc, vedeam un bărbat cu barbă nerasă de cam două zile, așa, cu mâini frumoase și degete lungi și c-un pulover pe gât.
Urăsc puloverele pe gât; îmi iau aerul și îmi strică armonia esteticului, chiar dacă habar nu am ce vă spun eu aici, pentru ca le admir la alții, de foarte multe ori. Mirosea visul meu a tutun și-a săpun Cheia, aspru și deranjant, dar curat și de neuitat. Mă răsuceam, în somn, pentru că visam, de fapt, un bărbat prea matur pentru dorințele mele de copilă și-n niciun caz nu mi se arăta băiatul cel bălai de pe ulița mare.
Busuiocul se fărâmița în mâinile mele cuminți, iar ochii nu-și doreau lumina, ci visarea, așa că mă frământam, în continuare, cu bărbatul acela pe urmele mele. În visul meu, era urcat pe-un scaun și repara o lustră.
Crivățul mi-a alungat gândul; a doua zi a fost bucuria cozonacului cald, am uitat de ursit și nepotrivire.
Cum spuneam, treci pe stradă, te duci la poștă și ti se pare că unii dintre oamenii aceia din rând îți sunt cel puțin vecini de stradă. Figuri cunoscute aparent.
La cofetăria de la gară, amandinele erau singurele prăjituri ce meritau cumpărate. Aveam puțin peste douazeci de ani și deja eram obosită de iubire cu-ntors de inimă. Am intrat să-mi îndulcesc sufletul și-am tresărit. Pe scaun, un bărbat cu mâini frumoase, pulover pe gât și barba nerasă de două zile, schimba o lustră.
L-am recunoscut pe Ursit. Îl chema Grigore, așa îl striga fata ce-i era și nevastă, și vânzatoare de amandine.
Am fugit mâncând pământul, știind că busuiocul daunează grav imaginației când mintea ta scormonește în oameni și flori.
De atunci, amandinele îmi amintesc de bărbatul cu lustra nereparată.
Ce ți-e și cu mintea asta, îți lipește pe veci un nume pe eticheta amintirilor –
Grigore Busuioc!
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
