Simbol al epocii jazzului, Josephine Baker, fetița săracă din Missouri, a ajuns una dintre cele mai cunoscute femei de culoare din lume. Frumoasă, complicată, curajoasă sau imposibilă, niciunul dintre aceste roluri bine gândite de ea pentru scenă nu se compară cu adevărata ei personalitate și poveste de viață.
“Nu sunt intimidată de nimeni. Oricine e făcut cu două brațe, două picioare și un cap. Doar gândiți-vă la asta.”
Josephine Baker s-a născut în 1907, într-o familie extrem de săracă din Saint Louis. America adolescenței sale, puternic marcată de segregare pe motive rasiale, nu i-a oferit prea multe alternative. A părăsit școala la doisprezece ani și a ajuns copil al străzii, procurându-și mâncarea din gunoaie. S-a căsătorit pentru prima dată la treisprezece ani, însă căsnicia a fost una nefericită iar cei doi soți s-au despărțit. Lipsită de posibilități, cu un talent excepțional în dans, Josephine a încercat să profite de orice portiță de scăpare din viața mizeră pe care o ducea. La 15 ani, după despărțirea de cel de-al doilea soț, a fost descoperită de trupa de vodevil St. Louis Chorus și a început să participe la spectacole pentru oamenii de culoare din oraș.
În 1921, la New York, a fost distribuită în spectacole de revistă de pe Broadway ca Shuffle Along și The chocolate dandies. Fiind începătoare, Josephinei i-a fost greu să respecte în totalitate pașii din programul spectacolului și a atras atenția criticilor și spectatorilor cu mișcările sale. Culmea, acestora li se părea că dansul său este cel mai reușit. Josephine simțea însă că în America anilor ’20, pentru o actriță de culoare o carieră era încă doar un vis. În 1925, s-a îmbarcat pentru Paris alături de o trupă de teatru de revistă. Aici a descoperit cu uimire că oamenii de culoare au voie să se cazeze la aceleași hoteluri ca albii, să mănânce la aceleași restaurante și că pariezienii erau încântați de exotismul ei.
A devenit rapid cunoscută pentru dansul său erotic și pentru că a apărut complet goală pe scenă. Într-un interviu declara amuzată: “o, eu nu eram complet goală, s-a întâmplat doar să nu port haine“. În scurt timp a devenit vedeta incontestabilă a scenei pariziene, apoi, după faimosul dans în fustița realizată din banane, a devenit vedetă a divertismentului european.
S-a implicat într-o serie de aventuri (atât cu bărbați cât și cu femei, Frida Khalo ar fi fost una dintre ele), iar stilul ei de viață a devenit subiect principal pentru lumea culturală din acea vreme. Ea însăşi a devenit muză pentru Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald, Pablo Picasso sau Christian Dior.
Cu ghepardul Chiquita, având la gât o lesă cu diamante
A apărut pe prima pagină a revistelor de modă și a influențat stilul și tunsoarea franțuzoaicelor. Și-a deschis un club de noapte unde toată lumea bună mondenă făcea act de prezență. A înregistrat primul său album la 21 de ani și deși accentul ei francez era îngrozitor, francezii au iubit-o chiar mai mult pentru asta. Încet, încet a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate artiste din lume și a fost distribuită în primul ei film – filmul mut Sirena de la tropice (1927). A mai jucat apoi în Zouzou (1934), Prințesa Tam Tam (1935) și Alarmă falsă (1940).
După zece ani de succes la Paris a decis să se întoarcă în America. Din păcate n-a trecut mult timp până când a realizat că în America prăpastia dintre oamenii de culoare și albi se adâncise chiar mai rău decât era atunci când plecase. Avea voie să locuiască în clădirile centrale din New York, dar era obligată să folosească intrarea servitorilor. Spectacolele ei n-au avut succes iar criticii au desființat-o rapid. A povestit chiar cum într-o zi, în timp ce ieșea din hotel pe intrarea principală, o femeie albă care dorea să intre s-a oprit la câțiva centimetri de ea și a scuipat-o. “Nu e vina ei, deși m-a rănit profund gestul, e vina societății în care trăim”, explica ea la puțin timp după incident.
Realizând că America nu are nimic de oferit în continuare unei actrițe de culoare, Josephine s-a mutat înapoi în Franța. În noiembrie 1937 s-a căsătorit din nou – cu francezul Jean Lion (și a renunțat la cetățenia americană în favoarea cele franceze), însă nici de data aceasta n-a fost cu noroc. Josephine n-a putut și nici n-a dorit să renunțe la cariera sa iar cei doi s-au despărțit. Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, Josephine a servit în cadrul serviciului de Cruce Roșie și s-a oferit să furnizeze Rezistenței Franceze informații adunate din discuțiile de la petrecerile la care era prezentă.
Josephine Baker în uniformă, c. 1945.
Tot ea a ajutat refugiați să părăsească țara și s-a folosit de partituri pentru a distribui mesajele dintre membrii mișcării. A cântat și a dansat pentru militarii din Africa de Nord. Când războiul s-a terminat, s-a reîntors în Franța unde, de data aceasta – sublocotenentul Josephine Baker a fost recompensat de Charles de Gaulle cu distincția militară Croix de Guerre și cu Medalia Rezistenței în 1946. În 1961, va fi decorată cu Legiunea de Onoare de către Președintele Charles de Gaulle.
S-a recăsătorit cu cântărețul Jo Bouillon și au cumpărat un castel la țară, în satul Les Millandes. Restaurarea domeniului a înghițit o bună parte din economiile artistei și aceasta a decis să mai participe la un turneu în America. A hotărât să confrunte societatea americană cu propriul său rasism și a refuzat să cânte pentru audiență care nu era mixtă. Aproape a reușit să își cucerească propria țară și viața ei părea că intrase pe un făgaș lin.
În 1951, a dorit să ia cina la unul dintre cluburile exclusiviste din acea vreme, Stork, iar pentru că n-a fost servită a protestat împotriva discriminării și l-a acuzat pe editorialistul Walter Winchell, că n-a ajutat-o în conflictul cu conducerea clubului. Frustrat și enervat de situația creată, în urma multor telefoane acuzatoare, acesta a acuzat-o apoi în editorialele sale că e comunistă. America anilor ’50 era extrem de sensibilă în legătură cu acest subiect așa că, ulterior, editorialele pline de acuzații ale lui Winchell au dus la rezilierea contractelor artistei și, apoi, chiar la interdicția de a mai intra în țară timp de 9 ani. Dar în seara cu pricina, la Stork era și actrița Grace Kelly împreună cu un grup de prieteni. În momentul în care Josephine a fost refuzată, Grace s-a ridicat și a părăsit cu tot cu grup localul în semn de solidaritate cu negresa. Și acela a fost începutul unei prietenii de o viață, Grace, devenită între timp Prințesă de Monaco, ajutând-o atunci când viața n-a mai fost blândă cu militanta curajoasă și femeia non conformistă care era Josephine Baker.
În semn de protest împotriva rasismului a adoptat 12 orfani de diferite naționalități și rase pe care i-a denumit Tribul curcubeului. S-a implicat în diverse acte de caritate, atât de multe încât la un moment dat a rămas fără nici un ban și a fost nevoită să vândă castelul din Les Millandes unde își crescuse cei 12 copii. Și cel de-al patrulea soț a părăsit-o, iar ea s-a întors în 1963 în America pentru a participa alături de Martin Luther King la Marșul spre Washington. Deși bolnavă, Josephine nu a renunțat la spectacolele sale. Ultima reprezentație a avut loc la Paris, acolo unde a cântat aceleași piese care le cântase și în urmă cu 50 de ani, la începutul carierei sale. În seara lui 8 aprilie, 1975, în timpul spectacolului de revistă finanțat de Prințul Rainer, Prințesa Grace de Monaco și Jacqueline Kennedy Onassis, la care au asistat Sophia Loren, Mick Jagger, Shirley Bassey, Diana Ross și Liza Minnelli, Josephine Baker declara că se simte ca o adolescentă. Patru zile mai târziu, artista a fost găsită în comă după ce suferise un atac cerebral din care nu s-a mai trezit niciodată. Și după toate premierele impresionante din timpul vieții – prima femeie afro-americană ajunsă stea în primul all-black musical important jucat pe Broadway și prima femeie născută în America, decorată cu Legiunea de Onoare a Franței -, chiar și după moarte a mai realizat una: a fost prima femeie născută în America îngropată cu onoruri militare franceze complete.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
