… prieten, mai ştii cât de arogant mi s-a părut că eşti atunci când te-am văzut prima oară? La prezentarea aia de modă de la sfârşitul lui noiembrie 2011. Profesionist şi rece. Fix cum nu-mi place mie. Atunci când eu ţi-am părut ţie înfiptă şi-nţepată, plus cu aere de şefă. Exact cum nu sunt eu.
Pe urmă, ai reculat scurt şi imposibil de drapat, când ai aflat că suntem oarecum colegi. Şi pozele făcute-n spatele grilajelor negre, de Sfântul Nicolae, şi-apoi alea de la aniversarea mea, când m-am întins pe pavimentul care tot un decembrie trăia, ca şi noi, şi-a ieşit domnul acela cu buză de iepure pe care nu ştiam de unde să-l luăm, dar am stabilit amândoi că l-am văzut la televizor? Da, bărbatul acela cu voce de stentor care ţi-a spus: “Domnule, vă conjur, ştiu că sunt femei pe care ni le dorim întinse pe jos, cât mai bine-ntinse, dar domnişoara chiar nu pare una dintre ele!” Tu te-ai blocat, iar eu i-am răspuns, rugătoare: “Domnule, vă implor la rându-mi, lăsaţi-mă să mă târăsc, e ziua mea de naştere.” Şi-am râs toţi, iar tu ai făcut unele dintre cele mai frumoase fotografii.
Şi a venit încetul peste noi, cu încetul după el. Şi ne-am aflat pe-ndelete, cu toate frumoasele şi urâtele noastre, cu toate dulceţurile şi fierile-nfrunzite, cu zilele lungi şi nopţile turbate ale fiecăruia. Şi ne-am găsit ecorşeu unul în altul. Dezbrăcaţi de exerciţii de imagine. Fără machiaje şi fără nicio miză. Spunându-ne de toatele, de-a valma şi-n iureş ori trist şi apăsat. Şezând goi de artificii de fiecare dată. Goi şi drepţi, ca statuile renascentiste sau ca stâncile de râu. Nevrând să facem impresie unul asupra altuia. Şi sprijinindu-ne de fiecare dată unul pe altul cu ce ne-a dus sufletul. Iar eu, c-aşa a fost, mai mult eu, lovind în tine cu dragoste şi cu furie atunci când simţeam că te laşi pradă ţie, celui care-ţi pui singur greul de nedus între umeri. Pocnindu-te bărbăteşte şi fără preludiu fiindcă am vrut mereu să te ştiu fericit. Iar tu clătinând uşor capul a neîncredere în faţa cosânzenismelor mele care s-au dovedit prosteşti şi păguboase.
Noi doi ştim, de la noi, nu de la alţii, nici din cărţi şi nici din filme, că bărbatul şi femeia pot fi cei mai buni prieteni, iar pentru ca asta să se-ntâmple nu trebuie să-mpartă sânge. Că noi nu. De fapt, nu e niciun trebuie acolo. E o dragoste-nţeleaptă şi cuminte, numai bună de pus la rană. Iar rana-i multă. Promit să te lovesc oricând o să te simt asediat de tine însuţi. Să-ndrept pumnul drept spre tine, dar şi stânga să ţi-o răsfir deasupra tâmplei în aceeaşi dreaptă îmbrăţişare, dragul meu, cinstită şi cu răutate bună-n ea, cu violenţă dulce şi cu uimire, de fiecare dată cu stupoarea că prietenia e singura dragoste deşteaptă de care, dacă vrem, chiar avem parte. Nu-ţi mulţumesc, însă, te rog, dă-mi voie să mă nelimitez să te iubesc. Primeşti un grăuncior de sare de la mine?
Pe Ana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
