Dac-am fi știut că n-o să ne treacă, poate am fi jucat diferit sau poate nu ne-am fi jucat atât de-a iubirea… dar n-am știut. Am crezut că merge-așa. Am crezut că, întorcându-ne cu spatele unul la celalalt, nu ne mai vedem… nu ne mai vedeam, dar ne simțeam. Iubirea e oarbă; ea nu vede, ea simte; simte prezența și în absență. Ea vede dincolo de teatrul nostru.
La fel am crezut că, evitându-ne privirea, vom uita de ochii celuilalt. Doar am crezut…
Cum am crezut că ne uităm mirosul, dacă nu ne mai vedem, iar când ne revedeam, simțeam miros de „acasă”…
Am crezut că putem renunța, dacă pur și simplu ne promitem… unul altuia și fiecare pentru el. Nu ne-am făcut vreodată promisiuni cum că vom lupta împreună pentru noi, mereu am luptat unul împotriva celuilalt și fiecare cu sine însuși. Cât suntem de proști? Cam atât…
Uneori, prostia se măsoară-n ani… în ani de iubire netrăită, în ani de fugă de iubire.
Și pentru ce am făcut-o? Pentru ce atâta fugă? Ca să ne găsim la loc, unul în sufletul celuilalt, intacți? Neatinși de timp, nici de oamenii care ne-au mai trecut prin viață, când puteam jura că ne-am uitat… La ce ne-au folosit? Să ne iubim încă și mai mult mai mult… poate mai curat, poate mai… corect.
Până când mai fugim? Unde ne grăbim? Noi nu știm, viața știe ce vrea de la noi. Probabil c-o să mai fugim… până ne găsim pe noi. Cineva ne vrea pregătiți, întregi, învățați.
Și-o să fim… pregătiți să… fim.
Guest post by Ileana Vișan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.