Eram tânără. Doamne, atât de tânără, că amintirile mi se amestecă cu crâmpeie de vise şi-mi romanţează trecutul. Totuşi, povestea aceea de dragoste a scăpat, cumva, întreagă de rotiţele neiertătoare ale anilor. De aceea am reuşit să-i păstrez şi clipele frumoase şi pe cele veninoase. Intacte. Par a fi călătorit în timp, proaspăt culese din pomul realităţii chiar acum, în secunda în care le scriu.
Ne certaserăm. Aproape doi ani se aşezaseră greu, dureros, între noi. Nu ştiu lui cum i-au fost, dar eu i-am dus ca pe cea mai grea povară a vieţii mele. Ajunsesem să invidiez până şi pământul pe care călca, doar şi el îi era mai aproape decât mine. Îl urmăream mereu de la distanţă, frământăndu-mă cum să reînnod, după atâta timp, măcar firul unei amiciţii, care să-mi fi dăruit momente neutre lângă el. Doar să-mi vorbească iar, doar să mă privească iar. Chiar şi dacă nu ar fi fost singur. Mă simţeam ca un dependent aflat în sevraj, aşa că nu ar mai fi contat, până la urmă, nimic… trebuia să-i pot fi în preajmă. Măcar atât, da, dacă visurile mele de-a construi cu el o casă, de-a petrece împreună fiecare moment, aparent neimportant, de a face ce face orice cuplu, de alege împreună un model de gresie bucătărie sau de a ne ciondăni în legătură cu modelul preferat pentru cabine de duș și de a vedea cum, sub ochii noștri, prinde formă viitorul…
Frământasem mult şi steril toate aceste gânduri. De aceea, într-o seară, fără să fi premediat totuşi gestul, văzându-l singur, departe de grupul lui obişnuit de prieteni, brusc, mi-am schimbat traiectoria şi m-am apropiat… Paşii mă purtau firesc spre el, totul părea atât de simplu. Totul părea ca parte dintr-un plan bun, generos, pe care universul, până la urmă, se îndurase să mi-l ofere în dar.
M-a văzut, mi-a zâmbit. L-am salutat. Mă întrebam, privindu-l, cum de am supravieţuit acestor doi ani. Cum nu am murit în fiecare seară în care adormeam în lacrimi, sleită de dorul lui… şi vocea nu mi-a tremurat şi inima nu mi-a bătut strâmb. În fond, eram, în sfârşit, la locul meu…
Îmi aduc aminte că nu m-am mulţumit să-l privesc şi să zâmbesc tâmp, orbită de dragoste. L-am întrebat, neinspirat, „ce mai face”. De ce nu a răspuns şi el, la rândul lui, tâmp şi neinspirat „bine”, nu ştiu. În schimb, mi-a spus că…îşi aşteaptă iubita.
Replica lui m-a izbit, cu o violenţă neaşteptat de mare, peste faţă. Am simţit, imperios, nevoia să mă prăbuşesc acolo, iar pământul să se caşte şi să mă primească îngăduitor. Am simţit că leşin pe dinăuntru, însă tinereţea mea straşnică m-a ţinut ţeapănă, în picioare. Am putut să-i spun limpede doar că „atunci eu plec”… şi paşii grei, de plumb, mă îndepărtau rapid de el… în mintea mea. În realitate, se mişcau enervant de lent, doborâţi de umilinţă. Atât de lent, încât l-am auzit – şi i-am simţit şi zâmbetul ironic din glas – întrebându-mă:
– Nu rămâi între timp?
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
