A câta primăvară? A câta dimineaţă? Al câtelea vis?A câta întrebare? Al câtelea răspuns?
Fără putinţă de tăgadă, în singura viaţă a unui singur om. Om care, la început, miroase a bebeluş, apoi – a vanilie, apoi – a salcâm, la 18 ani – musai – a parfum, mai târziu – a sarmale, apoi – a iasomie, apoi – a urină şi, doar pentru alţii, a mir.
Un singur om ce nu bănuieşte, nici cât e negru sub unghie, că-şi poate da Oscarul sau Zmeura de aur. Toate se învârt în jurul lui, orbitează după Soare. El, omul, este unic. Nimeni nu am are aşa ADN, aşa amprente, aşa gânduri.
În primăvara-zurlie, el caută a şti. Începe a-nvăţa.
Fiul meu, Geo, 10 ani, zice:
– Eu nu vreau să mor, mamă! Nici tu să nu mori, măcar până fac eu 18 ani! Promiţi?
Ochii lui verzi, umezi, de ieduţ speriat, aşteptau răspuns. Mi-am pus capul pe pieptul lui micuţ, eram întinşi în pat. Inimioara îi bătea: ţaca-ţaca-ţaca.
– Promit!
Cum să mori cu atâta rai dimprejur? Doar de trebuie, neapărat, altfel stai. Rămâi să sălăşluieşti în tine, hrănind cu boabe de mărgăritar hulubul ce s-a cuibărit în coşul pieptului tău. Ăla de-l simţi uneori că se izbeşte bezmetic în coastele tale, aducându-ţi în urechi foşnet de pene rupte.Tuşeşti puţin, scuipi penele, faci semnul Sfintei Cruci.
Pe drumul vieţii tale, multe îţi vor fi date să le întâlneşti. Le ocoleşti, le iei din plin, le respiri, le alungi; care-şi-cum îţi spune inima. Creierul va spune altceva. Va fi o luptă scurtă în care conştiinţa are fluierul. Tabela de marcaj se schimbă ameţitor, spectatorii nu mai aplaudă, totul se aude cu ecou, din ce în ce mai departe.
În vara-fotomodel, Er blitzte, păşeşte ţanţoş pe red carpet-ul vieţii, stăpân în ograda sa. Spune că omenescul nu-i este străin, face şi drege, zideşte mănăstire, taie hălci din carnea sa (niciodată de pe faţă) pe care le dăruieşte iubirii. Uneori, primeşte pe ele sare. La început sunt sângerii, pulsează fierbinte până coaja iertării se prinde pojghiţă şi rămâne o cicatrice-stea. Stai un bob-zăbavă pipăind-o şi gândeşti: am să însăilez o perdea de iasomie pe beţe de alun, să fac un paravan după care să plâng pe înăbuşite, la foc mic, pufnind rar a indignare.
În toamna-aşezată, începi a privi cerul şi îţi dai seama că 50 de ani au trecut fără el. Scoţi aşchii din mâini cu dinţii. Mâinile tale, puţin strâmbe, mângâie creştet de nepot. Ochii tăi nu mai percep roşul-aprins. Nu mai eşti grăbit. Mergi încet uitându-te, cu drag, înapoi. Auzi râsete de copil şi chicoteli.
Iarna simandicoasă are fiţe de vedetă. Rece-sloi la mâini şi picioare, ciolănoasă, cauta marginea plitei. Atunci e pomul-vieţii gata crescut. Toate sunt rânduite; unii spun că le va fi dor; alţii spun că va fi pustiu fără tine. Tu lupţi cu jalea că te vei descompune, credinţa te mângâie în valuri. Oricât te-ai zbate, nu mai ai timp. În urma ta răsare ce-ai răsădit ast’ primăvară. Abia acum descoperi că ştii a merge cătinel. După atâta amar de timp? La ce ai obosit, omule?
Două mâini de copil îţi împletesc părul moale şi alb. Mereu scapă şuviţe. Tu rezemat de zile, aştepţi noaptea.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
